Ultimul si cel mai complex roman al lui Dostoievski, o adevarata capodopera literara. Creat pe multiple planuri, vazut din perspectiva mai multor personaje cu un lux de detalii extraordinar, Dostoievski dovedeste fara doar si poate de ce este unul dintre cei mai buni si mai cunoscuti scriitori ai omenirii.
Parintele existentialismului isi expune propria personalitate prin intermediul mai multor pesonaje din roman, astfel avem in ansamblu multiple fete ale scriitorului, privind si in acelasi timp intelegand anumite concepte si idei ale acestuia.
Desi este extrem de voluminos romanul nu plictiseste in niciun moment, in fiecare parte a acestuia descoperim personaje noi, idei noi, concepte noi, etc. Unele din povestirile din roman au ajuns arhicelebre, precum Povestea Marelui Inchizitor. Romanul este declarat de specialistii in domeniu un roman total si pe buna dreptate, este un roman fenomenal care cuprinde cu adevarat viata din timpul lui Dostoievski dar transcende spre viata universala,: fara timp, fara spatiu. Ideile prezentate in roman sunt universale, ele apartin omenirii din cele mai vechi timpuri si vor ramane pentru mult timp de acum incolo.
Autorul reuseste ceva cu adevarat incredibil: sa surprinda viata. Si desi nu e ceva atat de surprinzator, pentru ca mai multi scriitori au reusit asta, cazul lui Dostoievski este aparte, este ceva unic in literatura. Metodele lui sunt fascinante reusind sa iti introduca in cap enorm de multe idei si intrebari.
Romanul trateaza, desigur, mai multe idei care au mai fost parcurse si in alte romane ale lui Dostoievski insa niciodata toate la un loc. In roman regasim teme extrem de variate de la religie la patricid, personaje de la criminali la calugari si asa mai departe.
Cartea, din punctul meu de vedere, trebuie citita de toata lumea pentru ca va ajuta la intelegerea omenirii si cred ca poate duce la rezolvarea unor conflicte fizice dar si metafizice. Lucrul de care imi pare cel mai rau este ca Dostoievski nu a trait mai mult, astfel putea sa scrie si a doua parte a romanului asa cum avea de gand.
Ieri am facut 21 de ani, o varsta nu foarte semnificativa (poate doar la americani), dar stand la o masa alaturi de colegi si vorbind despre varsta si alte lucruri am realizat ca pe masura ce anii se duc ajungi la concluzia ca ai realizat foarte putine lucruri din cate ti-ai propus. Nu devin sentimental si nici penibil zicand ca nu am timp sa mai fac ce mi-am propus, nu este vorba despre asta, doar ca ma asteptam ca pana la varsta asta sa fi facut mai multe lucruri. Nu spun ca sunt dezamagit de ce am realizat pana acum dar nu pot sa imi pun intrebarea: Am tintit prea sus sau nu am incercat cu adevarat?
Comentarii recente