Monthly Archives: October 2009

Carte: Procesul

Cea mai cunoscuta opera a marelui vizionar ceh Franz Kafka este o imbinare de sentimente mixte aducand in fata cititorului o lume aproape distopica in care realul nu mai are nici o valoare, el nemaiavand niciun fel de putere asupra mediului care il controleaza transformandu-l in ceva ireal.
Aici este si puterea romanului, neputinta de a mai face distinctia dintre real si ireal. Totul pare real, dar oare este? Trebuie sa ne gandim mereu la asta, chiar asta s-a intamplat? Sau este o metafora care ascunde ceva in spatele ei, un secret mai mare care trebuie descoperit?
Asta incearca sa faca Josef K.: sa descopere ce e in spatele arestarii sale, care sunt probele si martorii dar mai ales care este motivul pentru care este arestat. Insa nu aflam niciodata aceste lucruri pentru simplul fapt ca ele nu sunt relevante si, in acelasi timp, nu sunt cunoscute decat de o autoritate mai mare. Nu e asa ca, intr-un fel, suna cunoscut?
Nu e si lumea in care traim la fel? Traim consecintele actiunilor unor forte mai mari fara sa stim ce se intampla cu noi si de ce. Totul se invarte in necunostinta noastra, insa problema cea mai mare este ca cei care au deciziile nu mai pot nici ei sa determine ce este real sau nu si astfel actiunile lor nu mai au sens insa ei nu mai sunt in stare sa determine acest lucru.
Acest roman al lui Franz Kafka este superb, din toate punctele de vedere. Intrebarile pe care el reuseste sa le puna sunt extrem de interesante, lumea pe care o prezinta este una fantastica care te infricoseaza dar te si atrage incercand mereu sa afli ca e in spatele paginilor.
Haosul birotic si incapabilitatea omenirii de a reusi sa se salveze din cauza lipsirii puterii de decizie si lipsirea de logica sunt teme majore care aduc in discutie concepte greu de inteles dar care sunt necesare aflarii adevarului, daca el exista.
Trabuie sa ne punem si aceasta intrebare: exista adevarul? Tot ceea ce se intampla e real? E doar imaginatia noastra? Nu poti sa te ascunzi de intrebari pentru simplul fapt ca totul e lipsit de sens, totul nu are nicio legatura cu realul dar nu poate fi ireal deoarece se intampla, se intampla acum, aici.
Romanul este fantastic, desi in unele parti e greu de urmarit si de la inceput si pana la sfarsit trebuie sa le obisnuiesti cu neverosimilul si irealitatea si lipsa de logica a actiunilor si ideilor prezentate. Max Brod si-a inselat prietenul dar a oferit lumii una din cele mai puternice literaturi care exista. Trebuie sa il onoram pe Franz Kafka, dar si pe noi insine, prin citirea cartilor sale si prin incercarea de a raspunde la cateva din intrebarile pe care cu siguranta ni le vom pune.

un pas inainte si doi inapoi

S-a anuntat laureatul premiului Nobel pentru literatura al anului 2009. E Herta Muller. S-a nascut in Romania (intr-un sat din Timis, in care, suprinzator, locuieste bunicul meu si alti membri ai familiei mele) dar a plecat in Germania prin ’87.
Deja se bate toba in targ ca trebuie sa o adoptam, sa o numim a noastra. Nu-mi place. Nu e a noastra, nu a scris in romana, Romania nu o reprezinta, s-a departat de tara noastra, nu a fost niciodata o romanca, doar s-a nascut aici. Dar nu asta e lucrul cel mai deranjant.
Cel mai suparator lucru e ca Romania a pierdut sansa sa fie descoperita pe harta literara a lumii. Laudele le va lua literatura germana si cam atat. Romania va trebui sa astepte multi ani pana cand comisia Nobel se va gandi sa ofere premiul unui scriitor roman care apoi sa poata declansa pofta globului pentru literatura romana.
Mircea Cartarescu, Stefan Agopian, Gabriela Adamesteanu si altii sunt numele care ar trebui sa ne incante atunci cand vorbim de literatura romana si nu o asa-zisa scriitoare care inca nu s-a demonstrat in totalitate, a carui opera majora nu a fost scrisa decat foarte recent, nu a trecut testul timpului asa cum ar fi trebuit. Lumea o asemuieste cu Elfriede Jelinek, o alta scriitoare de limaba germana care a castigat premiul Nobel si mai toata lumea spune ca a fost o dezamagire, ca nu a meritat. Asa se va intampla si acum.
Asta e situatia: s-a oferit premiul unui autor care nu a dovedit un mare talent, cel putin nu in comparatie cu ceilalti asa-zisi nominalizati. Autori precum Philip Roth, Thomas Pynchon, Don DeLillo, Cormac McCarthy, Milan Kundera, Amos Oz etc. au dovedit o impresionanta forta literara care trebuie recompensata cu laurii recunostintei mondiale.
O mare dezamagire este subiectul scrierilor Hertei Muller. Din nou vom auzi si retrai acele stupide si odioase intamplari vazute intr-un subiectivism extremism a perioadei comuniste. Oameni care nu pot trai in prezent, care nu pot accepta realitatea curenta. Oameni care refuza sa se reinventeze, sa se regrupeze, sa formeze noi realitati, noi grupuri, noi teme, sa refaca o cultura uitata, sa creeze o cultura noua, sa invete sa uite si sa nu mai traiasca in trecut.
M-am saturat de toti scriitori care se cred supravietuitori pentru ca au putut trai in Romania comunista. Au trait milioane de oameni in ea si nu ii vad cerand recunoastere. De ce majoritatea au plecat in perioada ’84-’89? De ce au plecat atunci cand timpurile erau grele din punct de vedere economic? De ce nu au plecat cand s-a instaurat comunismul? Atunci cand si-au dat seama ca nu vor mai avea libertate de exprimare? Si acum, dupa ’90 toti se declara supravietuitori al unui dezastru, desi multi au plecat si nu au trait greul. Dupa razboi multi eroi se arata…
Imi pare rau pentru Romania, imi pare rau pentru organizatorii premiului Nobel, imi pare rau pentru cei care asteapta adevarate valori si adevarate revolutii literare atunci cand vine vorba de laureatii premiul Nobel. Imi pare rau ca sunt dezamagit, din nou.
Sper sa ma insel, sper sa fie totul altfel de cum il vad eu, dar ma indoiesc. Am trait sa vedem ca existam pe harta, dar nu vom vedea recunostinta de care avem nevoiesi pe care o meritam, nu se vad oamenii care conteaza cu adevarat, adevaratele valori vor ramane inchise in celulele uitarii, recunostinta fiind doar a celor care refuza sa deschida ochii.

Carte: Firmin. Aventurile unei vieti subterane

A fost o curiozitate. Am vazut cartea in engleza in librarie dar nu am luat-o in seama dar pe masura ce clipa in care avea sa fie publicata de polirom se apropria interesul a inceput sa creasca. O colega, mare amatoare de animale mici si dragalase (si nu numai) m-a facut sa o cumpar si s-o citesc.
Acum stau si ma gandesc despre ce era cu adevarat vorba in ea, pentru ca nu e vorba doar de un sobolan care citeste. E mai profund de atat. Nici macar faptul ca este constient de unicitatea sa si dorinta sa de comunicare cu rasa superioara este extrem de grea, daca nu impsibila. Este condamnat sa traiasca intr-un corp de sobolan, blestemat sa nu fie suportat de majoritatea oamenilor si neinteles si neluat in serios de cei care, poate, il suporta.
Romanul este despre literatura, despre numeroasele ei fete, despre nenumaratii lui autori, fie ca sunt autori cu A sau a (exista o diferenta, sa stiti!). Insusi inceputul este o comparatie intre cele mai memorabile prime propozitii ale literaturii, si in acest mod continua: comparatia.
Fie ca metoda de comparare difera, de la gust (Proust nu are acelasi gut ca Joyce) fie ca e vorba de subiect (cartile lui Henry Miller is tinute la subsol intr-un dulap inchis) fie ca e vorba de oamenii care le scriu (chiar toti scriitori de SF sunt atat de amarati?).
Firmim este cea mai frumoasa lucrare de literatura comparata si este una esuata inca de la-nceput. Toate sunt, de fapt. La fel ca oamenii, cartile sunt la fel dar in acelasi timp extrem de diferita, sa incerci sa le categorizezi este inutil si va duce la esec, indiscutabil.
Carti si oameni. Oameni si carti. Cat de mult ne asemanam si cat de mult ne diferentiem. Fiecare e atat de unic, precum un sobolan care poate sa citeasca si sa cante la un pian de jucarie. Legatura dintre om si carte este evidenta, fara aceasta legatura nu am fi putut sa iesim din pestera, doar cartile ne salveaza, doar ele au grija de noi, doar prin ele putem descoperi lumea si doar prin ele putem sa o facem mai buna. Cartile ilumineaza totul, chiar si un sobolan.

Carte: Strigarea lotului 49

Thomas Pynchon e unul din cei mai interesanti scriitori americani ai momentului. Nu doar pentru ceea ce scrie, pentru ca in majoritatea cazurilor lumea nu prea are habar de ce vrea omul asta sa spuna. E interesant pentru ca e o persoana total antisociala. Nimeni nu stie cum arata, singura poza publica cu el e una de cand avea vreo 20 de ani. Nu da interviuri, nu se lasa fotografiat, nu apare nicaieri, lumea nici macar nu stie unde locuieste.
Tot ceea ce face, public vorbind, se rezuma la a lansa o data la cativa ani o carte, si ca intr-un trend intelectual, fiecare roman e mai greoi decat precendentul. Si astfel lumea vorbeste despre el si incearca sa descopere ce anume a vrut sa spuna in cea mai recenta opera a sa.
Harold Bloom il plasa printre cei 4 cei mai de valoare scriitori in viata a Statelor Unite, majoritatea criticilor il ridica in slavi avand in vedre ca are un stil experimentalist si reuseste sa introduca in lucrarile sale o varietate de stiinte care de care mai complicate si mai interesante.
Este un autor interesant, desi nu am citit decat acest roman care este unul foarte scurt si este considerat cel mai usor dintre cele aparute. Imi place metoda lui de a expune lucrurile, de felul cum isi numeste personajele (Oedipa?!?) precum si umorul lui indreptat spre anumiti monstri sacri precum Vladimir Nabokov sau formatia Beatles.
Romanul nu face exceptie de la anumite referinte despre diverse stiinte, in cel de fata se aduce in prim plan o metoda de comunicare alternativa si desi e greu sa decizi despre ce anume e vorba, parerea mea personala ma indreapata sa cred ca e vorba despre Internet (nu e doar parerea mea). Romanul a fost publicat in 1966. Intersant, nu?
Am auzit si opinii despre cum Thomas Pynchon si-a pierdut talentul in ultimii ani si nu a ajuns decat un mosulet care vrea sa impresioneze dar care si-a pierdut vocea si nu mai merita sa ne pierdem timpul cu el. Nu sunt de acord si am de gand sa continui sa il citesc. Chiar am depus o comanda pentru Gravity’s Rainbow, romanul lui cel mai aclamat, pe care am de gand sa il citesc (sper sa si inteleg ceva din el).
In Romania acest autor e pe fundul lacului, nimeni nu prea stie cine e iar cei care stiu sunt mult prea putini pentru ca vreo editura sa incerce sa il promoveze mai mult. Sunt traduse doar 2 carti de la el si amandoua sunt puse la raftul de reduceri masive, unul costa 4,99 lei iar celalalt 9,99 lei, se spunea ca e in traducere si Gravity’s Rainbow dar ma indoiesc ca o sa vada fata tiparului, nu merita din punct de vedre economic iar din punct de vedere al palmaresului colectiei nu cred ca perioada prin care trecem e una in care o editura poate face sacrificii economice de dragul palmaresului. Pacat. E un autor din a carui opera chiar avem de invatat cate ceva. Unii autori sunt sortiti sa nu fie descoperiti decat prea tarziu.

Carte: Povesti despre nebunia obisnuita

Un volum de povestiri marca Charkes Bukowski plin de temele care l-au facut cunoscut pe scriitorul american. Povestirile sunt amuzante in mare parte dar se regasesc si povestiri mai serioase, majoritatea aratand faptul ca Bukowski nu este doar un autor de duzina ci si un autor care are un adevarat simt literar pe care si-l pune in functiune atunci cand simte nevoia.
Tipic autorului, mai toate povestirile au o urma de autobiografie. Este destul de clar ca intamplarile din viata autorului sunt principala sa sursa de inspiratie si se foloseste de ele intr-un mod abuziv dandu-ti impresia ca il cunosti. Daca il cunosti cu adevarat nu sunt in masura sa decid insa acest amalgam de intamplari in jurul acestui personaj iti ofera un confort pe care preferi sa il simti nestingherit si nu sa il explorezi.
Povestirile aduc in discutie oamenii pe care Charles Bukowski ii respecta, autori precum Hemingway sau Celine au un loc aparte in panteonul sau, dar nu doar autori celebri fac parte din memoriile lui Bukowski, din povestiri aflam si de alti prieteni ai sai cu afinitati literare, fie ca sunt poeti sau scriitori de povestiri toti sunt analizati in stilul caracteristic al lui Charles Bukowski, stil pe care l-as numi onest.
Nu e o carte extraordinara, nu iti va schimba filozofia vietii, nu iti va oferi o multime de cunostinte. Dar te va distra. Mult. Te vei bucura de umorul sau si de intamplarile care de care mai nastrusnice pe care personajele le traiesc.

Carte: Prozac. 101 pastile pentru bucurie

Inca din start trebuie sa recunosc ca nu sunt un mare devorator de literatura romana. Nu o ocolesc dar nici nu imi vine sa ma uit printre cartile autorilor romani gandindu-ma ca sigur voi gasi ceva interesant pe acolo. Prefer autorii straini care deja sunt recunoscuti mondial va fiind adevarate valori. Insa cu Adriana Babeti a fost altfel, ea nu e doar un alt autor roman.
De ce? Nu doar ca mi-a fost profesoara, nu doar pentru ca e votata an de an cea mai buna profesoara a Facultatii de Litere, Istorie si Teologie a Universitatii de Vest din Timisoara, nu doar pentru ca de fiecare data cand o vezi iti vine sa zambesti deoarece simti ca esti in prezenta unui om care a descoperit secretul fericirii absolute, nu doar pentru ca o poti vedea prin oras in bocancii ei mari, imbracata hippie cu un rucsac imens in spate dovedind nu doar pe foaie ci si in viata de zi cu zi ca este o veritabila sarsanela, ci pentru ca daca ai vreodata ocazia de a sta de vorba cu ea vei ramane uimit de vastitatea cunostintelor ei si de entuziasmul cu care priveste literatura din cele mai vechi timpuri pana la cea din timpurile noastre.
Niciodata nu m-am simtit mai confortabil ca atunci cand sunt intr-o banca, intr-un amfiteatru ascultand-o si incercand sa imi pun in minte imaginile pe care ea mi le transmite, o senzatie fara egal, o senzatie unica care te face sa vrei sa descoperi secretele vietii si universului, pur si simplu vrei sa incepi imediat expeditia literara care te va marca pentru totdeauna.
Cartea este impartita in 2 parti: prima parte cuprinde niste povestiri publicate prin diferite reviste si colectii, povestiri cu un adevarat caracter autobiografic al autoarei, o introducere in viata si persoana autoarei, o familiarizare placuta care aduce o usoara senzatie de caldura si confort, te simti bine si vezi lumea prin ochii unui om extraordinar; a doua parte este o colectie de articole publicate in Suplimentul de Cultura sub titlul telenovelistic Secretul Adrianei, care difera extrem de mult in temele abordate dar care are un element comun: pe Adriana insasi.
Cartea este fantastica, am citit-o pe nerasuflate si m-am simtit minunat, o adevarata experienta literara a carui efect fost superb, o senzatie de cunoastere a lumii ce ma inconjoara m-a cuprins si o senzatie de bucurie m-a cuprins. Stia ea de ce a ales tiltul cu pricina.
Drogul e unul de care toti avem nevoie, trebuie sa ne delectam cu aceste povestioare, cu aceste intamplari, cu aceste pilde, cu aceste memorii. Ne suntem datori noua insine sa simtim acest efect pe pielea noastra. Intr-o lume hiper accelerata, hiper dezvoltata si hiper activa avem nevoie de Prozac, pentru ca doar efectul ei ne poate oferi senzatia de care ducem atat de mare lipsa si de care avem neaparata nevoie: de bucurie.

Dacian