Tag Archives: Ganduri

semnul mortii

Citind pagina dupa pagina de Hemingway ajung peste anumite pasaje in care autorul descrie oameni care poarta semnul mortii. Nu m-am prins din prima la ce se refera si a trebuit sa treaca cateva pagini ca sa pot sa-mi dau seama cine sunt acesti oameni care poarta acest semn. Era vorba, bineinteles, de oameni care sufereau de tuberculoza si erau, inveitabil, in drum spre propria moarte. Tuberculoza era boala care facea ravagii in timpul in care Hemingway traia la Paris si era considerat echivalentul lui “dead man walking”.

Realizand despre ce anume era vorba am incercat sa-mi dau seama daca astazi avem aceeasi parere despre anumiti oameni, daca astazi exista vreo boala pe care o putem depista si sa ne facem o parere definitiva despre ce se va intampla cu acea persoana. Cancerul este, probabil, boala vremurilor noastre, dar nu cred ca toata lumea isi arata simptomele atat de evident. Poate doar cei care trec printr-un tratament de chimoterapie si au semnele caracteristice pe corpul lor. Se mai poate vorbi si de HIV dar, la fel, nu e boala care sa-si arate semnele decat in ultimele etape ale bolii.

Nu vreau sa spun ca ar trebui sa stim de ce anume sufera oamenii din jurul nostru, dar ar fi interesant de vazut ce boala consideram astazi a fi acel demon care ne fura prietenii, cunostintele si oamenii marcanti din jurul nostru. Desigur ca sunt foarte multe boli in jur, poate chiar mai multe si mai severe decat acum un secol, dar modul in care privim oamenii bolnavi s-a schimbat. Nu ii mai consideram in drum spre moarte, astazi avem o speranta pentru ei. Foarte putine boli, dar mult mai multe decat am vrea, nu sunt tratabile si persoanele care sufera de aceste boli nu mai au nicio scapare. Semnul de moarte nu mai exista pentru ca nu mai exista siguranta mortii, astazi putem scapa pana si de cele mai grele incercari ale sortii.

Desi suntem inconjurati de boli care de care mai exotice si mai chinuitoare si, in acelasi timp, mistuitoare, probabil cea mai evidenta boala pe care o observ in jurul meu este depresia. Chiar este o maladie si semnele ei chiar isi lasa amprenta pe oameni. In fiecare zi vad oameni care sufera de o forma sau alta de depresie. Se vede in ochii lor, in modul in care merg sau modul in care vorbesc si respira. Au o caracteristica aparte care ne face sa ii compatimim. Desigur, nu este neparat o boala care ucide, dar este o boala care ma intristeaza sa o vad in apropiatii mei si, probabil, pentru mine este boala care poarta semnul mortii zilelor noastre, doar pentru faptul ca ii vad asa cum Hemingway ii vedea pe oamenii siferinzi de tuberculoza: parca dorinta de a continua le-a fost furata, ziua de maine nu mai este un lucru la care sa speri, si o prelungire a unui chin pe care cei din exterior nu pot sa il simta.

o zi

De multe ori ma gandesc la cat de mult dureaza o zi. Acele zile de lucru interminabile in care nu poti sa te gandesti decat la cum sa treaca mai repede si mai usor. De multe ori ne gandim la o zi ca la o unitate de timp de care, cel mai adesea, trebuie sa scapam, un chin pe care trebuie sa-l induram si sa asteptam salvarea. Dar o zi mai are si un altfel de sistem de referinta: aceea de inactivitate. De cate ori ne gandim ca o zi ne poate schimba definitiv?

Desi o zi pare un interval lipsit de importanta si, de obicei, fara efect, ea este un lucru care poate altera semnificatiz viata noastra. Nu vorbesc aici ca o sa dea tramvaiul peste noi intr-o zi si astfel aceea zi va fi marcanta pentru viata noastra, ci ma gandesc la celalalte lucruri care se pot intampla intr-o zi. Nu e nevoie de mai mult de 24 de ore sa ne indragostim de cineva, sau cineva sa ne devina antipatic pentru o lunga perioada de timp.

Citind un micro roman de Stefan Zweig mi-a venit in minte ideea ca o zi poate defini unul din lucrurile care sa ne defineasca. Nu e nevoie de mai mult, intr-o singura zi putem lua cele mai importante decizii din viata noastra si acea zi sa devina reperul nostru in toate zilele ce vor veni. O zi ne poate marca atat de tare incat nu va trece ora in care sa nu ne gandim la ea, sa nu ne raportam, intr-un fel sau altul, la ea.

 

probleme rezolvate

Citind o carte de memorialistica a lui Hemnigway, pe langa notiunea de foame si lipsa de incredere in propriul talent (lucruri care se gasesc din plin la toti autorii care s-au perindat prin Paris in perioada aceea) am descoperit ceva care atunci a fost o mare problema iar astazi ea nu mai exista.

Marele autor american, in perioada pe cand trecea de la meseria de jurnalist la cea de scriitor, si-a pierdut toata opera atunci cand sotiei sale i-a fost furat geamantanul intr-o gara, geamanatan care cuprinde tot ce scrisese Hemnigway pana la acea data, mai putin doua povestiri. Tristetea si disperare autorului care planuia sa traiasca din banii pe care ii va aduce scrisul sunt atat de reale incat le simti in tine, transmise peste decenii de la autor la cititorul sau.

Astazi scriitori nu mai au aceasta problema, decat foarte putini. Cine nu are astazi cv-ul salvat de cine stie cate ori pe cine stie cate calculatoare, sau in cate conturi de mail e salvat in attachments. Sa nu mai vorbim daca avem un document valoros, il avem si pe stick si pe hdd-ul extern si, poate, chiar pe contul nostru de cloud host. Mesajele sunt stocate pe smartphonuri si pe tablete si pe notebookuri si asa mai departe. Problema nu doar a fost rezolvata ci a fost adusa la un alt nivel: suntem sufocati de prea multe medii de stocare.

Ma gandesc, totusi, la cat de bogata ar fi fost literatura daca mai aveam si scrierile acelea salvate pe undeva. Sa putem sa observam cum si-a inceput cariera marele scriitor si cum privea el lucrurile atunci. Stiu ca el a preferat dupa un timp lipsa acelor scrieri pentru ca a putut sa ia totul de la zero, un lucru pe care noi, astazi, nu mai putem sa-l facem. Ma bucur ca a luat-o de la capat si a oferit literaturii cateva din cele mai memorabile povesti al generatiei pierdute, dar eu tot as vrea sa citesc operele pierdute.

Stupizenii

Neputincioase ganduri prinse intr-o nuca de cocos, hranite cu miere de salcam si ceai rooibos, traind agonia vietii lor subrede si efemere. Vise care se frang de realitatea rece ca o ploaie de toamna care dureaza la nesfarsit. Prinsi in vraja desfatarii, uitand ce e indestularea, luam cu noi spre mormant umbrele existentei noastre. Precum lumina biruieste intunericul, prea incet insa, biruieste resemnarea sperantele noastre, mult prea rapid. Umbre pe un perete, ce vom face cand lumina se va stinge si nu va mai putea nimeni sa ne admire? Poate vom invata ca exista si lucruri mai importante decat sa fim admirati.

Lumea viselor a pierit demult, acaparata de problemele stupide ale economiei si logicii nesatului. Traim in lumea in care pana si gandurile reale au fost mazilite de duritatea propriei existente in care ziua de maine a devenit mai importanta decat eternitatea. Pajistile verzi in care iedul se joaca cu leul au fost transformate in blocuri gri din care ti-e frica sa iesi pentru ca s-ar putea sa te muste cainele care si-a facut culcus sub scari.

Culorile nu mai au valoare decat daca sunt metalizate. Exista prea multa hartie ca ne mai treaca prin gand sa scriem ceva de valoare ca sa-i aratam cat de mult o pretuim. Prea multi oameni care ratacesc, crezand ca se vor impiedica exact de lucrul de care au nevoie. Relatii distruse pentru ca am uitat sa iubim, fugind cat ne tin picioare din prima clipa in care ne vedem scapati de obligatii. Viata netraita, dragoste neiubita, gand nerostit, vis neindepilinit.

2 ani

Uite ca s-au facut 2 ani de cand am inceput sa scriu aici. Nu m-am tinut de el asa cum trebuia, an fost lenes si nu prea m-am ocupat de el si cu toate astea, mi-e foarte drag de el, nu as renunta la el. Nu este un proiect esuat ci este un proiect la care muncesc putin cate putin pana in ziua in care ma voi putea dedica mai mult.
Imi pare rau ca nu am scris mai des. Am 120 de articole publicate si 75 de drafts. Am carti citite de luni de zile despre care inca nu am apucat sa scriu. Dar o voi face.
Am de gand sa ma ambitionez un pic si sa-mi demonstrez ca sunt in stare sa ma dedic unui lucru. Indiferent cat de mic si neinsemnat e acest loc.
In alta ordine de idei, ieri a fost ziua mea si la fel ca articolul de acum 2 ani, am impresia ca nu am realizat mare lucru. Am atatea lucruri de pus in ordine, am atatea lucruri de spus si de facut incat imi vine mai degraba sa ma las pagubas decat sa ma gandesc la ele si sa ma ambitionez sa le fac. Dar nu voi da curs acestei senzatii. Am sa ma ambitionez, chiar daca doar eu imi voi da seama.

o surpriza placuta

De foarte mult timp ma uit aproape in fiecare zi pe IMDb. Mi-am creat un obicei din a vedea noi informatii despre filme si actori. Imi place sa citesc mini biografiile diferitelor personaje care isi au loc prin celebrul site.
Astazi, spre seara, am observat ca e schimbat. Am fost destul de mirat dar apoi am fost foarte placut surprins ca s-a imbunatatit. Parca a intrat intr-o noua era.
Informatiile sunt mai relevante si mai accesibile, e mai dinamic si mai usor de folosit. Chiar a fost o surpriza placuta.
Cred ca imi va face si mai mare placere sa ma uit peste el de acum incolo.

P.S. Da, chiar am fost atat de impresionat incat m-am gandit sa scriu un articol despre asta.

timpul nostru

Stau. Ganduri imi inunda mintea, soarele imi bate pe chip si imi amorteste simturile, vantul iti zburleste parul si imi ofera o senzatie de liniste. Linistea e distrusa de baietii de liceu care joaca fotbal in spatele meu. Mingea zboara peste gard. Cainii din curte latra la trecatori, dar la noi nu. Noi nu suntem a timpului astuia, noi suntem de altundeva, nu apartinem.
Deschizi ochii si zambesti dar dupa 3 secunde zambetul ti se schimba, nu mai e zambetul tau. Trebuie sa pleci. Trebuie sa revii la viata ta, sa revenim la viata noastra, la oamenii care sunt din timpul corect si ne obliga si pe noi sa fim in timpul lor. Nu vad ca noi nu suntem ai lor? Ca noi nu vom fi niciodata acolo unde vor ei sa fim? Nu.
Te vad ca pe un sonet de Shakespeare, diferit fata de tot ce este pe lumea asta. Poate sunt poezii mai frumoase, mai bine scrise, mai bine gandite, mai profunde, mai sentimentale, dar niciunul nu e mai adevarat, niciunul nu te face sa simti poezia mai bine. Dar sonetele lui Shakespeare nu sunt in timpul asta, sunt din alt timp pentru alt timp. Nu ne intersectam cu el, chiar daca am vrea.
Esti suparata. Trebuie sa pleci, ma gandesc la cealalta, ne gandim la vara. Ce va fi? Unde ne vom intalni cand drumul nu va mai fi acolo? Vom sti sa ajungem acasa? Nici nu stiu unde e acasa, nu stiu ce mai inseamna cuvantul ala, nu mai are sens si nici logica, devine doar un cuvant dintr-o lume cufundata in bezna in care se loveste de alte cuvinte la fel de oarbe. Ochii iti stralucesc, imi vad chipul in ei. Incerc sa rad dar parca n-as vrea. Nu merit.
Ne ridicam. Incepem sa mergem spre despartire. Gandurile noastre sunt un flux continuu, nu pot fi oprite; si totusi sunt. Cineva imi cere un foc. Nu stie sa puna piedica. Il ajut. Mergem mai departe. Ajungem la semafor. Pana aici. Ne sarutam, ne promitem unul altuia ca vom vorbi, ca totul va fi bine. Plecam. Dupa zece pasi ma intorc sa te mai vad o data. Deja ai telefonul scos din geanta si suni pe cineva. Nu mai esti cu mine, esti deja in lumea cealalta; a timpului lor.

un pas inainte si doi inapoi

S-a anuntat laureatul premiului Nobel pentru literatura al anului 2009. E Herta Muller. S-a nascut in Romania (intr-un sat din Timis, in care, suprinzator, locuieste bunicul meu si alti membri ai familiei mele) dar a plecat in Germania prin ’87.
Deja se bate toba in targ ca trebuie sa o adoptam, sa o numim a noastra. Nu-mi place. Nu e a noastra, nu a scris in romana, Romania nu o reprezinta, s-a departat de tara noastra, nu a fost niciodata o romanca, doar s-a nascut aici. Dar nu asta e lucrul cel mai deranjant.
Cel mai suparator lucru e ca Romania a pierdut sansa sa fie descoperita pe harta literara a lumii. Laudele le va lua literatura germana si cam atat. Romania va trebui sa astepte multi ani pana cand comisia Nobel se va gandi sa ofere premiul unui scriitor roman care apoi sa poata declansa pofta globului pentru literatura romana.
Mircea Cartarescu, Stefan Agopian, Gabriela Adamesteanu si altii sunt numele care ar trebui sa ne incante atunci cand vorbim de literatura romana si nu o asa-zisa scriitoare care inca nu s-a demonstrat in totalitate, a carui opera majora nu a fost scrisa decat foarte recent, nu a trecut testul timpului asa cum ar fi trebuit. Lumea o asemuieste cu Elfriede Jelinek, o alta scriitoare de limaba germana care a castigat premiul Nobel si mai toata lumea spune ca a fost o dezamagire, ca nu a meritat. Asa se va intampla si acum.
Asta e situatia: s-a oferit premiul unui autor care nu a dovedit un mare talent, cel putin nu in comparatie cu ceilalti asa-zisi nominalizati. Autori precum Philip Roth, Thomas Pynchon, Don DeLillo, Cormac McCarthy, Milan Kundera, Amos Oz etc. au dovedit o impresionanta forta literara care trebuie recompensata cu laurii recunostintei mondiale.
O mare dezamagire este subiectul scrierilor Hertei Muller. Din nou vom auzi si retrai acele stupide si odioase intamplari vazute intr-un subiectivism extremism a perioadei comuniste. Oameni care nu pot trai in prezent, care nu pot accepta realitatea curenta. Oameni care refuza sa se reinventeze, sa se regrupeze, sa formeze noi realitati, noi grupuri, noi teme, sa refaca o cultura uitata, sa creeze o cultura noua, sa invete sa uite si sa nu mai traiasca in trecut.
M-am saturat de toti scriitori care se cred supravietuitori pentru ca au putut trai in Romania comunista. Au trait milioane de oameni in ea si nu ii vad cerand recunoastere. De ce majoritatea au plecat in perioada ’84-’89? De ce au plecat atunci cand timpurile erau grele din punct de vedere economic? De ce nu au plecat cand s-a instaurat comunismul? Atunci cand si-au dat seama ca nu vor mai avea libertate de exprimare? Si acum, dupa ’90 toti se declara supravietuitori al unui dezastru, desi multi au plecat si nu au trait greul. Dupa razboi multi eroi se arata…
Imi pare rau pentru Romania, imi pare rau pentru organizatorii premiului Nobel, imi pare rau pentru cei care asteapta adevarate valori si adevarate revolutii literare atunci cand vine vorba de laureatii premiul Nobel. Imi pare rau ca sunt dezamagit, din nou.
Sper sa ma insel, sper sa fie totul altfel de cum il vad eu, dar ma indoiesc. Am trait sa vedem ca existam pe harta, dar nu vom vedea recunostinta de care avem nevoiesi pe care o meritam, nu se vad oamenii care conteaza cu adevarat, adevaratele valori vor ramane inchise in celulele uitarii, recunostinta fiind doar a celor care refuza sa deschida ochii.

cineva isi aminteste

Nu sunt un mare fan al Televiziunii romane desi stiu ca, uneori, au programe si filme decente si intr-un fel ce fac ei chiar poate fi numit calitate. Probabil faptul ca e nationala a facut-o uncool, lucru esential printre oamenii care decis sa-si omoare timpul uitandu-se la tv, dar nu despre asta vreau sa vorbesc.
TVR1 mi-a atras atentia ca stie, ca nu e doar unul acolo care face ce face doar pentru bani sau doar pentru ca nu are altceva mai bun de facut. Vorbesc despre faptul ca isi aduc omagiile cuvenite actorilor, canteretilor, artistilor care nu mai sunt printre noi.
Da, vorbesc de Ion Dolanescu dar nu numai. In seara asta a fost filmul Waking Up in Reno, film in care joaca Natasha Richardson, sotia lui Liam Neeson (Schindler’s List), care a decedat pe data de 18 martie intr-un accident de masina. Acelasi lucru l-au facut si pentru Stefan Iordache, au difuzat Cel mai iubit dintre pamanteni, care este unul din cele mai bune filme romanesti de dupa revolutie.
Nu stiu cat inseamna acest gest dar eu il apreciez si ma bucur ca cineva isi da silinta sa ne aminteasca cine au fost acesti oameni. Mici sau mari, nu conteaza, cineva trebuie sa-si aminteasca si de ei.

si ce daca?

De ce totul trebuie sa aiba un scop? De ce totul trebuie sa aiba o finalitate? Chiar e atat de necesar sa vedem o implinire a creatiei noastre? Nu putem face lucruri doar de dragul de a face?
Intrebari, intrebari. Doar de astea am parte in ultima vreme, probabil pentru ca toti din jurul meu imi dau raspunsuri, dar nu la preocuparile mele, ei imi dau raspunsuri la propriile probleme. Considera ca daca vorbesc despre problemele lor le vor rezolva cumva, vor ajunge cu ele la o finalitate, acel lucru pe care toti il cauta. Ce-ar fi sa ne aruncam toti de pe o stanca? Aia da finalitate.
Totul trebuie sa ajunga la un sfarsit si asta cat mai repede, e imperativ sa se ajunga acolo, nu se poate altfel. de ce satisfactia o ai doar cand termini un lucru si nu in timp ce-l faci? Nu am sa inteleg, nu pentru ca nu pot ci pentru ca nu vreau. Bucuria e in viata, nu in nastere sau in moarte, adica in partea de mijloc.
Ce e si mai trist e ca ma regasesc prin ceea ce scriu acum, un fel de psihologie inversa. Si eu incep lucruri doar ca sa le termin si nu stiu de ce. De multe ma regasesc spunand: Am terminat ceva! Iar imediat dupa o voce imi vine in gand si imi spune: si ce daca?

Dacian