Tag Archives: Existentialism

Carte: Si caii se impusca, nu-i asa?

Considerat primul roman american existentialist, cartea lui Horace McCoy evoca sentimente puternice in cititor prin folosirea unui scenariu care ofera o imagine a unei Americi in ruine, a unei societati care este in pragul colapsului si, astfel, atrage oamenii obisnuiti dupa ea.

Doar ideea unui concurs epuizant si stupid in care concurentii sunt afisati in fata spectatorilor ca niste animale care se afla acolo doar pentru amuzamentul maselor, fara a lua in considerare nici macar o secunda faptul ca si ei sunt niste fiinte, niste oameni cu sentimente si nevoi. Ideea de exploatare a omului printr-un astfel de mijloc denota o dezumanizare profunda in care persoana nu mai conteaza in sine, ci conteaza doar cat poate sa produca. Un mod foarte materialist si rece de a privi o persoana, mai ales in timpul unei ere in care insasi supravietuirea devenea un chin greu de suportat.

Dar, pana la urma, despre asta este vorba in roman, despre cat ne costa supravietuirea. Nu doar cea materiala ci si cea spirituala. cat de tare sufleteste trebuie sa fii pentru a supravietui intr-o astfel de societate. Iar daca o persoana nu este capabila sa treaca prin aceste incercari, este moral sa o scutim de corvoada vietii? Si nu ma refer la a aplica alte reguli pentru acea persoana, ci ma refer la a-i lua viata ca ea sa nu se mai fie nevoita sa se chinuie. Adica, atunci cand un cal isi rupe piciorul dispunem de umanitatea necesara sa il scutim de durere si sa ii curmam viata, iar daca un animal merita o astfel de mila, un om de ce nu ar merita cel putin acelasi lucru?

Ideea de a lua viata unui om ca un act de binefacere exista de mult timp si este la fel de controversata astazi precum acum cateva secole, pur si simplu nu suntem capabili sa ajungem la concluzia ca o persoana nu poate si nici nu mai vrea sa traiasca (daca e sa vorbim despre existentialism, nu putem sa ignoram si perspectiva lui Camus). Horace McCoy ne pune in fata faptului implinit, viata a fost deja luata, iar noi nu putem sa facem altceva decat sa judecam. Dar pentru a judeca e nevoie sa auzim povestea, dar asta nu e un lucru usor, autorul ne asigura de asta.

Eutanasierea a fost un subiect destul de dezbatut in literatura si in film in ultima vreme, Ian McEwan a vorbit despre asta in Amsterdam iar Al Pacino in You don’t know Jack chiar ne ofera o perspectiva umana a omului care a incercast din rasputeri sa legalizeze aceasta practica si a mers la niveluri extreme pentru a demonstra necesitatea unei astfel de practici. Desi romanul nici nu vorbeste de un personaj la fel de erudit si hotarat precum Jack Kevorkian tot ofera o ambianta sumbra si reuseste sa te puna pe ganduri. Faptul ca putem sa dam noi sentinta nu este deloc un dar ci este una din cele mai mari incercari prin care trebuie sa trecem, iar rezultatul s-ar putea sa nu fie cel pe care il asteptam.

Carte: Strainul

Un roman care m-a lasat masca, scris de unul din cei mai mari scriitori francezi moderni: Albert Camus, un maestru al absurdului, un maestru al literelor.
Am auzit de multe ori ca Albert Camus e un scriitor bun dar niciodata nu am crezut ca e atat de bun. Romanul mi-a placut la nebunie, mi-a placut atat de mullt incat nu stiu ce sa scriu despre el, mi se pare ca e ireal, ca nu exista cuvinte care sa poate descrie maretia si genialitatea acestei carti fabuloase care a reusit in doar cateva zeci de pagini sa suprinda viata in unul din cele mai intime momente.
Nu stiu ce sa spun despre faptul ca e sau nu existentialist. Toti l-au numit, si inca il numesc pe Albert Camus un existentialist dar el nu s-a considerat niciodata asa si, probabil, asa o si fi, nu pot sa ma pronunt cu exactitate.
Adevarul e ca romanul prezinta omul intr-o situatie in care existenta sa e pusa la indoiala, la incercare, se afla la o rascruce in care trebuie sa-si descopere destinul, se afla in locul in care trebuie sa faca cu adevarat primul pas desi merge pe doua picioare de foarte multa vreme. Existenta sa trebuie dovedita printr-o menire si nu se stie niciodata exact care este aceea, este o enigma care trebuie rezolvata. Sau e inutil?
Camus a avut o mare problema cu sinuciderea, a incercat mereu sa afla radacinile acestei mentalitati. Desi romanul nu este despre o sinucidere ci despre viata, moarte si crima, ideea de viata si de existenta persoanei persista si devine un subiect major si propune cititorului niste intrebari incredibil de realiste.
Cat de mult trebuie sa ne intereseze de viata celor dragi noua? Cat de mult ar trebui sa ne intereseze de viata unora pe care nu ii cunoastem? Cat de mult valoareaza viata unui om? Cat de mult ne intereseaza propria viata? Cine are dreptul sa ia viata altui om? Care este pretul pentru luarea vietii unui om?
De la un capat la altul acest roman este incredibil, te tine intr-o uimire continua, prin subiect, prin stil, prin personaje, prin tot. Este o carte geniala care trebuie lecturata neaparat, doar pentru a afla o alta parere, de a trai o alta senzatie, de a vedea o alta viziune, de a experimenta una dintre cele mai frumoase literaturi scrise vreodata.

toti ne pierdem

Drumetul prost este acela care, in drum, privind pajistile placute, uita incotro merge. (Grigore cel Mare)

Cat de des se intampla ca planurile noastre sa fie date peste cap doar pentru ca nu mai stim ce am inceput, sau ce am vrut sa incepem? Destul de des, inconsistenta isi arata forta neiertatoare si ne arata tuturor cat de slabi suntem in trup si in spirit.
De cate ori am zis ca ne lasam de fumat sau de baut sau ca de maine o sa muncim mai cu spor sau o sa invatam mai mult si niciodata nu am respectat. Si cand te gandesti ca erau dorinte proprii, autoimpuse. Nu suntem in stare sa ne schimbam, asta suntem si nu mai putem schimba nimic, sau cel putin asta ne place sa credem, astfel putem fi cine vrem sa fim dar sa spunem ca nu dorim sa fim asta.
Viata nu este niciodata asa cum ne dorim pentru simplul fapt ca nu facem nimic sa o facem cum dorim ci asteptam ca ea sa vina la noi, schimbata si gata pentru noi. Nu va fi niciodata asa.

cand?

Totul are un inceput si totul are un sfarsit, nimic mai adevarat insa cand incepe una si se termina alta? Exista o data clara cand renuntam la anumite lucruri (sau oameni) si incepem sa facem altceva? Sau pur si simplu exista o tranzitie intre lucruri?
Totul e efemer! Asta e una din definitile vietii, nimic nu ramane la fel, totul moare (sau se transforma, daca doriti) insa de fiecare data cand moare ceva, naste altceva in loc? Sau ramanem cu un lucru in minus si cand punem ceva in plus nu o facem pentru a umple golul ramas de ceea ce am pierdut? Sau exact aia facem?
Adica… cat de mult tinem la anumite lucruri si cat de mult dispretuim alte lucruri? Si daca renuntam la ceva, trebuie imediat sa o inlocuim cu altceva? Sau facem fata fara acel lucru si mergem inainte de parca nimic nu s-ar fi intamplat?
Am pus cam multe intrebari si cam ar trebui si sa gasesc un raspuns la ele, dar nu e atat de usor. Da, trebuie sa renuntam la anumite lucruri pentru ca a progresa inseamna sa lasi anumite lucruri in urma si sa descoperi altele noi. Deci pana la urma inlocuim anumite lucruri vechi cu altele noi? Da… desigur. Renuntam la fumat pentru mai multa mancare, renuntam la scoala pentu un job, renuntam la parinti pentru propria noastra familie.
De cele ma multe ori un lucru moare pentru ca nu mai poate coexista cu un alt lucru, iar lucrul cel mai important ramane, asta e viata. Renuntam la anumite lucruri pentru a face loc lucrurilor noi, si asta e bine, nu pentru ca e evolutie sau involutie ci pentru ca luam decizii, lumea ar trebui sa ia mai multe decizii, sa fie mai sigura pe ea.

Starile de zi cu zi

Ati observat cum starile voastre se schimba de la o zi la alta fara niciun avertisment si fara niciun motiv anume? E ceva normal? Intr-o zi esti in culmea fericirii si orice s-ar intampla nu ti-ar putea schimba starea iar a doua zi esti iritat de orice si oricine. Dar e mai mult decat stare, e vorba chiar de fizic cateodata, cum uneori esti obosit desi nu ai facut mai nimic obositor toata ziua si ai dormit suficient de mult iar cateodata ai treaba exagerata si doar cateva ore de somn si nu simti nici cea mai mica urma de oboseala?

Ce cauzeaza aceste schimbari drastice as putea spune de stare, atat fizice cat si psihice si bineinteles, emotionale. Putem urmari ideile lui Freud si Jung dar parca e mult prea simplu si mult prea complicat in acelasi timp ca aceste stari sa fie descrise prin cuvinte, bineinteles ca au ceva psihologic la baza dar nu cred ca sunt doar atat, dar mai presus de toate: sunt aceste simtome perfect naturale sau arata o degradare a spiritului si a fizicului?

Adica teoria nu e chiar atat de deplasata, nu? Omenirea (caci e vorba de o generalizare) se degradeaza pe zi ce trece, sau poate se imbunatateste, e greu de spus avand in vedere ca durata de viata a oscilat in ultimele secole destul de mult. Banuiesc ca depinde de foarte multi factori, de la clima la mancare si chiar pana, de ce nu, la orele de somn ale fiecaruia.

Totul se schimba si noi facem parte din tot, asa e cam greu sa te iei dupa ce zic doctorii sau dupa Freud si Jung avand in vedere ca nu stim daca ne indreptam spre mai bine sau spre mai rau. Bineinteles, aceasta analogie transcende mult mai departe de starile de oboseala si/sau plictiseala cotidiene ale individului si ajunge la analizarea intregii sale vieti, iar analizarea unei vieti, din punctul meu de vedere, e inutile deoarece fiecare viata e unica si a analiza una si a o prezenta ca o generalizare este o greseala majora.

Revenind la starile de zi cu zi, sunt curios care sunt factorii care determina schimbarile de stare, nu vorbesc de elemente patologice sau de traume care schimba personalitatea si comportamentul ci de acele lucruri marunte(sau poate nu!) care fac viata noastra sa fluctueze incontinuu. Ma fascineaza faptul ca pot fi surprins in fiecare zi de o alta stare, de un alt eu desi e cam mult spus. Cine sau ce determina aceste schimbari? Sunt eu de fiecare data sau fiecare stare reprezinta o parte individuala prinsa in aceeasi entitate, ele facand cu schimbul intr-o ordine haotica? Cred ca am sa cercetez mai indeaproape aceasta chestiune deoarece ma intereseaza destul de mult si sper ca voi avea cateva raspunsuri pe cand voi aborda din nou acest subiect.

Incearca

Pornind de la postul anterior am realizat ca poate am generalizat un pic prea mult pentru ca nu sunt doar oameni care asteapta ci si oameni care cauta acel ceva.

Problema e ca multi cauta cu capul in pamant, le este prea rusine/frica sa priveasca in fata si sa caute cu adevarat, se autocompatimesc si nu prea inteleg de ce. Adica… e destul de usor sa faci ceva daca te-ai apucat deja de el, cel putin asta e problema mea: inceputul.

Imi doresc ca oamenii sa incerce mai mult pentru ca exista oameni cu adevarat potential care ar putea face o diferenta, o schimbare, dar nu o fac pentru ca nu au curaj. Statisticile arata ca foarte putini reusesc si multi renunta din start din teama de a esua, si e pacat pentru ca daca nu incercam cu siguranata nu o sa reusim niciodata.

Tot timpul mi-am dorit ca oamenii sa devina ceea ce vor, sa faca tot ce le trece prin cap si sa nu le fie frica de nimeni si nimic, incluzand esecul, insa realizez ca poate sunt un pic nerealist, dar sunt satul de oameni care plang mereu ca nimic nu li se intampla si au senzatia ca intreg universul e impotriva lor, ca orice ar face nu le iese, ca oricat ar invata nu o sa ia niciodata 10 la examen, ca oricat ar incerca fata (sau baiatul) visurilor lor nu ii baga in seama si asa mai departe. Cateodata e adevarat, nu tot timpul iti iese, ar fi mult prea usor daca ar fi asa, dar nu cred ca o infrangere trebuie sa te faca sa renunti la tot, trebuie sa incerci orice s-ar intampla.

Asteptand un Godot

Stand… gandind… reflectand… pentru?
Pornind de la piesa de teatru a lui Samuel Beckett, Asteptandu-l pe Godot, stau si ma intreb: eu ce astept?
Asta facem toti (sau cel putin, majoritatea!), stam si asteptam sa apara ceva, sa vina salvarea de dupa colt, sa fim mai fericiti, mai bogati, mai sanatosi, etc. Insa nu facem absolut nimic in sensul in care vrem sa mergem ci doar asteptam ceva, nici noi nu stim exact ce, cum arata, ce culoare are, ce miros, etc. Dar asteptam…
Nu e asa ca suntem exact ca Didi si Gogo? Si ei asteptau pe cineva, nici ei nu stiau pe cine, pe cineva care sa ii scoata din o rutina si sa le ofere ceva nou. Exact asa suntem toti: stam in rutina noastra zilnica si asteptam! Nu conteaza ce, fiecare asteapta altceva, dar exact la fel ca si celalalt, nu exista discriminare.
Mi-a trebuit ceva timp sa inteleg cine este acest Godot dar pana la urma am inteles: Godot este schimbarea, cel ce da inteles existentei. Si nu asteapta doar doi oameni pe acest Godot, ci o intreaga omenire, si nu pentru ca am avea nevoie de el, ca am fi prea neputinciosi sa ne descurcam singuri ci pentru ca suntem orbi, cautam dragostea in departare dar ea este langa noi, visam la bani prin metode complicate cand cel mai usor e sa ii faci simplu si aproape in locurile pe care le cunosti, cunoscand nevoile oamenilor, etc. Astia suntem, oameni prea speriati de schimbare dar care o asteapta mereu, facem in fiecare zi acelasi lucru pentru ca suntem comozi si pentru ca ne e frica de schimbare.
Undeva, candva, cumva… trebuie sa incepem sa traim. Gata cu asteptarea! Insa pana acel moment va veni, il asteptam pe Godot!

Dacian