Monthly Archives: April 2017

Carte: Scrisoare către tata

L-am descoperit pe Kafka în facultate când am citit pentru prima oară Metamorfoza – cred, dacă mai țin bine minte, că mi s-a părut un pic plictisitor – erau alți autori care mi-au atras atenția mai mult, Kafka era mult prea anost pentru puștanul student la litere care credea că le știe pe toate. Au urmat America și Procesul care, din nou, nu mi-au atras atenția prea mult – erau interesante, dar parcă mai puțin pe langă ce citeam la vremea respectivă – Rushdie, Marquez și ceilalți postmoderni mi-erau mai dragi decât simplii moderni precum Thomas Mann și Franz Kafka.

Lucrurile s-au schimbat cu Colonia Penitenciară – vroiam ceva scurt care să mă țină ocupat o seară, nimic spectaculos, dar am rămas absolut uimit de poveste. O claritate ireproșabilă, o voce puternică și neagră care m-a făcut să-mi ies din starea de cititor plictisit – am citit-o cu nesaț.

Despre Scrisoare către tata am auzit tot in facultate, la un curs de literatură comparată ținut de Adriana Babeți, și țin minte ca mi-a atras atenția, doar că, din nou, ideile de atunci m-au dus spre alte lecturi și am uitat complet de scrisoarea celebră care ne-a fost atât de recomandată de profesori. Am redescoperit-o când s-a retipărit la Humanitas și am avut-o în mână – curiozitatea de atunci s-a redeclanșat. Mi s-a părut scurtă pentru o carte, dar lungă pentru o scrisoare – un alt motiv care m-a făcut să vreau sa o citesc imediat – oare ce va putea un fiu să îi spună tatălui? Suficient de multe aparent, dar oare va fi la fel de tranșantă precum Colonia Penintenciară?

Citind-o l-am redescoperit pe Kafka – după ce am citit Colonia Penitenciară am citit din nou Procesul și l-am văzut cu totul alți ochi – vocea inconfundabilă era acolo, doar că acum nu mai mergea spre absurd, ci vorbea însuși de el și familia lui – dintr-o dată am devenit spectator la un realism deloc imaginar, un realism, daca mi se va ierta, real.

Angoasa autorului e aproape perceptibilă – îi auzi durerea prin tonul vocii ce ți se rulează prin minte, devine un condamnat aflat pe patul de moarte – doar că unul care durează toată viața și nu doar câteva momente de agonie. O durere sur care l-a ros o viață întreagă – slabul fiu al tatălui puternic – acela ce nu va putea niciodata să se compare, cel căruia aripile i-au fost taiate și e forțat să nu se aventureze niciodată către soare.

Scrisoarea poate fi privită prin o mulțime de unghiuri, care de care mai interesante, dar una ramâne clară: aceea a anxietății și depresiei – a așteptării unui raspuns din partea tatălui și a stării de inferioritate care îl face să se simtă nedemn – nimic nu e un spectru mai puternic în mintea autorului. Scrisoarea insăși este dată mamei, autorul nu și-a gasit curajul să i-o inmâneze personal tatălui, iar ea nu i-o va da niciodată – marea reușită în a-și face chinuita voce auzită nu ajunge la destinatar, ne ramâne doar nouă, posteriorității, ca document al motivului din spatele celor mai importante lucrări ale literaturii moderne.

Dacian