Tag Archives: drepturi

Drepturi inalienabile

Mai stie cineva ce inseamna aceste doua cuvinte? Drepturi inalienabile! Acele lucruri care nimeni nu are voie sa ti le ia niciodata, sub nici o forma. Indiferent de ce vei face in viata aceste drepturi le vei avea.
Ca ele exista pe hartie si, probabil, in mintea catorva oameni e adevarat, dar mai exista ele in justitia de astazi? Mai au oamenii parte de ce e al lor? Adica intr-o tara, si intr-o lume, in care regulile se modifica mereu ca doar cei influenti sa detina puterea, ca doar un numar restrans sa aiba puterea de decizie, omului de rand i se mai respecta aceste drepturi?
Ma uitam la un documentar despre razboiul din Irak, ceva abominabil, ceva grotesc (ca toate razboaiele dealtfel dar asta parca mai ceva), si era vorba de modurile de interogare a presupusilor teroristi capturati, atat Irakieni cat si Afganistani (si niste britanici, dar despre ei vom vorbi alatadata). Modul de interogare nu este altceva decat tortura, drepturile lor de oameni egali nu mai existau, pur si simplu nu existau, erau fortati sa spuna anumite lucruri, si, bineinteles, le spuneau, adica cine nu ar face-o?
Este foarte clar ca intr-o criza, stupida ca si cea a Americanilor in Irak, in care asazisii marii conducatori ai lumii sunt condusi de propria lor grandomanie, condusi de idee ca ei sunt salvatorii acesteti planete sau condusi de dorinta de a se imbogati nu o sa ia niciodata in considerare Conventia de la Geneva. De ce? Pentru ca acesti oameni trebuie sa creeze o imagine, trebuie sa arate oamenilor simpli ca exista un pericol si ca ei incearca sa controleze situatia, iar pentru asta trebuie sa existe anumite indicii, declaratii etc. care sa ateste ideile lor.
Anularea drepturilor esentiale ale omului nu se practica doar in Inchizitie ci se practica chiar astazi, sub ochii nostrii. Unii oameni trec prin ceva ce noi nici nu ne putem imagina doar din pur ghinion. Ghinionul de a locui intr-o tara care este considerata periculoasa de anumiti cretini. Cat credeti ca va dura pana cand si altii se vor lua dupa ei, cat va dura pana se va ajunge la anarhie? Daca o tinem tot asa nazismul o sa fie o amintire placuta fata de ce va veni. Si mai trist de atat e ca exista oameni care arata cu degetul pe cei care incalca aceste drepturi, dar raspunsul lor este: legea este vaga si o interpretam cum credem, mai ales in aceste timpuri. Cu alte cuvinte: suntem niste criminali, dar nu aveti ce sa ne faceti si avem puterea de a ne autogratia.
Razboaiele mileniului III trag un semnal puternic de alarma, viata noastra de toate zilele se va modifica brusc. S-ar putea sa ne trezim intr-o zi intr-un cosmar. Nu e vorba de Zeitgeist sau de Clubul Bilderberg, ci de realitatea curenta si ce e posibil probabil sa se intample in viitorul apropriat.

O realitate trista

De ce oamenii care nu fac nimic niciodata sunt cei care mereu critica ce fac ceilalti? De ce oamenii care nu sunt in stare nici sa-si lege propriile sireturi se cred perfecti?
Nu inteleg, pe cuvantul meu daca inteleg mentalitatea omeneasca. Stiu ca suntem multi, stiu ca suntem diferiti dar mai da-o dracu’ de treaba. Tot timpul exita grupuri, cine se aseamana se aduna dar daca vedem ca un necunoscut e mai bun decat unul de-al nostru de ce trebuie sa spunem despre cel care e mai bun ca, de fapt, e mai prost pentru ca nu e de-al nostru. Mentalitate cretina.
Unii oameni chiar ar trebui sa fie pusi la zid si condamnati pentru ce fac, sau pentru ceea ce nu fac. Fii de securisti care omor oameni nevinovati pe trecerea de pietoni, neveste de senatori care distrug vieti intr-o clipita, dar si prietenii sefului care au tratament special doar pentru ca fac parte din acelasi grup.
Condamnati sa traim in suferinta si nedreptate, de a fi sub jugul incultului si talharului, de a intoarce obrazul cand noi ar trebui sa fim cei care lovesc, dar asta este soarta noastra, a oamenilor simplii, a celor care nu dorim decat sa zambim si sa fim fericiti. Noi trebuie sa suferim pentru ca zambim la o raza de soare, la o prajitura sau la un zambet, la o sarutare sau la o imbratisare, suferim pentru ca nu aspiram la vile, conturi si putere, sau pentru ca nu avem curajul sa ne schimbam soarta.
De fapt, asta e mecanismul in Romania, asta suntem de denigrati si batjocoriti incat nu ne mai arde sa ne rascolim, suntem prea sictiriti sa ne aratam indignarea prin forta. De ce? Pentru ca nu avem pe cine sa punem in loc. Contracandidatii sunt tovarasii de pahar ai celor de acum, la fel de dornici de putere, oameni care ne vor face sa suferim precum au facut-o si predecesorii lor. Nu merita sa incerci sa mai schimbi ceva, pentru ca tu nu vei schimba nimic, pentru ca nu ai puterea sa ajungi tu sa conduci, tu nu ai decat puterea sa aduci pe altul la conducere, altul care te va asupri la fel de mult, daca nu mai mult.
Vorbele marete despre dreptatea si justitie sunt ecouri ale unui vis care se aude din ce in ce mai slab, nu mai exista speranta si totul se inegreste in jur.

Incearca

Pornind de la postul anterior am realizat ca poate am generalizat un pic prea mult pentru ca nu sunt doar oameni care asteapta ci si oameni care cauta acel ceva.

Problema e ca multi cauta cu capul in pamant, le este prea rusine/frica sa priveasca in fata si sa caute cu adevarat, se autocompatimesc si nu prea inteleg de ce. Adica… e destul de usor sa faci ceva daca te-ai apucat deja de el, cel putin asta e problema mea: inceputul.

Imi doresc ca oamenii sa incerce mai mult pentru ca exista oameni cu adevarat potential care ar putea face o diferenta, o schimbare, dar nu o fac pentru ca nu au curaj. Statisticile arata ca foarte putini reusesc si multi renunta din start din teama de a esua, si e pacat pentru ca daca nu incercam cu siguranata nu o sa reusim niciodata.

Tot timpul mi-am dorit ca oamenii sa devina ceea ce vor, sa faca tot ce le trece prin cap si sa nu le fie frica de nimeni si nimic, incluzand esecul, insa realizez ca poate sunt un pic nerealist, dar sunt satul de oameni care plang mereu ca nimic nu li se intampla si au senzatia ca intreg universul e impotriva lor, ca orice ar face nu le iese, ca oricat ar invata nu o sa ia niciodata 10 la examen, ca oricat ar incerca fata (sau baiatul) visurilor lor nu ii baga in seama si asa mai departe. Cateodata e adevarat, nu tot timpul iti iese, ar fi mult prea usor daca ar fi asa, dar nu cred ca o infrangere trebuie sa te faca sa renunti la tot, trebuie sa incerci orice s-ar intampla.

si cu noi cum ramane?

M-am saturat! Peste tot lumea e nemultumita de starea drumurilor, de fluxul traficului, de lipsa locurilor de parcare, etc. Dar cu pietonii cum ramane? Noi nu avem drepturi?
Eu sunt un pieton, merg mai peste tot pe jos si nu-mi pare rau ca pierd timpul pe drum, imi place si cu asta basta, nu trebuie sa ma scuz pentru asta, dar de la o vreme devine imposibil sa fii pieton. Nimeni, repet: NIMENI nu da doi bani pe noi, nu ni se acorda nici o umbra de prioritate, tot timpul noi suntem cei injurati desi noi trecem pe trecerea de pietoni, unde pietonii au prioritate dar credeti ca ii pasa cuiva de noi? Nici gand…
M-am saturat ca de fiecare data masinile sa opreasca pe zebra, sa nu acorde deloc prioritate chiar daca au rosu la semafor, sa tot blocheze trecerea de pietoni parca numai de al dracu si e foarte frustrant si devine din ce in ce mai periculos sa mergi pe strazi.
Alt lucru extrem de enervant e cu parcarea, politia da amenda daca parchezi pe anumite sosele, insa te lasa in pace daca parchezi pe trotuar, asta e corect? Ala e locul meu, pe acolo merg EU, am si eu drepturi, am si eu nevoie de o banda pe care sa circul si nu pot. E ceva de-a dreptul dezgustator, ma irita la culme insa nu se face nimic, ba dimpotriva, se incurajeaza sa se parcheze pe trotuar ca sa nu incurce circulatia. Am si eu carnet de sofer, de mai bine de 3 ani chiar, nu am condus de foarte multe ori in timpul asta pentru ca nu ma atrage dar stiu ca ceea ce fac ei e ilegal ca sa nu mai zic ca e fara bun simt.
E frustrant, pe bune, si este o limita si la asa ceva, insa nimeni nu prea o respecta. Unii sunt atat de nesimtiti incat te injura ca traversezi trecerea de pietoni cand ai verde, am ajuns la culmea culmilor. Locuim intr-un stat in care soferii sunt Dumnezeu, in tara asta ei au puteri depline si doar ei au nevoi, doar ei platesc taxe.
Stiu ca nimic nu se va schimba daca eu scriu aici dar cel putin ma simt eu mai bine, insa intr-o zi nu voi mai rezista si ziua aia cred ca va fi destul de curand. Am sa sar pe capota unuia pana o fac zob, macar sa stiu ca un sofer a simtit furia unui pieton.

Carte: Arsa de vie

Marturia socanta a unei supravietuitoare a ritualului numit crima de onoare, obicei barbar islamic de a ucide o femeie din damilie care a incalcat una din regulile religii respective, evitand astfel rusinea publica a familiei.
Supravietuitoarea in cauza, cunoscuta sub pseudonimul de Suad, relateaza in aceasta carte cum s-a nascut, crescut si “murit” intr-un sat din Cisiordania, insa si mai mult de atat, prezinta cu o exactitate uimitoare obiceiurile inumane ale islamicilor din acele locuri. Femeile nu au nici un drept in aceste locuri si sunt batute, torturate si omorate fara nici un fel de mila de catre proprii frati sau parinti pentru niste lucruri pe care noi le consideram absolut normale. Desi este vorba de o alta cultura si o alta religie nu poti sa nu te cutremuri de dezgust si furie fata de acesti oameni si de aceste obiceiuri.
Suad povesteste despre cum propria mama isi sufoca fiicele imediat dupa ce le nastea pentru simplul motiv ca erau femei, lucru considerat murdar in lumea islamica, doar baietii erau binecuvantare in fata familiei. De asemenea aflam cum fratele isi omoara propria sora pentru simplul fapt ca parintii asa au decis. Si lucrul care ma dezgusta cel mai mult este ca acest lucru este facut cu o naturalete desavarsita, nici cea mai mica urma de mila nu exista in acesti oameni (daca pot sa le spun asa!).
Istorisirea lui Suad este reala, nu este fictiune, ea ne arata cu totul alta lume, o lume care este complet diferita dar in acelasi timp la fel cu a noastra. Povestirea autoarei este prezentata de la inceputul vietii si pana la noua ei viata in Europa, ascunzadu-se in continuare de teama ca daca propria familie afla ca este inca in viata ar trimite pe cineva sa o ucida.
Sunt multe de spus despre aceasta carte, despre aceasta familie, desprea aceasta tara, desprea aceasta religie, insa nu vreau sa povestesc tot, poate asa am sa va incurajez sa cititi cartea.

Dacian