Monthly Archives: January 2013

o zi

De multe ori ma gandesc la cat de mult dureaza o zi. Acele zile de lucru interminabile in care nu poti sa te gandesti decat la cum sa treaca mai repede si mai usor. De multe ori ne gandim la o zi ca la o unitate de timp de care, cel mai adesea, trebuie sa scapam, un chin pe care trebuie sa-l induram si sa asteptam salvarea. Dar o zi mai are si un altfel de sistem de referinta: aceea de inactivitate. De cate ori ne gandim ca o zi ne poate schimba definitiv?

Desi o zi pare un interval lipsit de importanta si, de obicei, fara efect, ea este un lucru care poate altera semnificatiz viata noastra. Nu vorbesc aici ca o sa dea tramvaiul peste noi intr-o zi si astfel aceea zi va fi marcanta pentru viata noastra, ci ma gandesc la celalalte lucruri care se pot intampla intr-o zi. Nu e nevoie de mai mult de 24 de ore sa ne indragostim de cineva, sau cineva sa ne devina antipatic pentru o lunga perioada de timp.

Citind un micro roman de Stefan Zweig mi-a venit in minte ideea ca o zi poate defini unul din lucrurile care sa ne defineasca. Nu e nevoie de mai mult, intr-o singura zi putem lua cele mai importante decizii din viata noastra si acea zi sa devina reperul nostru in toate zilele ce vor veni. O zi ne poate marca atat de tare incat nu va trece ora in care sa nu ne gandim la ea, sa nu ne raportam, intr-un fel sau altul, la ea.

 

Carte: Si caii se impusca, nu-i asa?

Considerat primul roman american existentialist, cartea lui Horace McCoy evoca sentimente puternice in cititor prin folosirea unui scenariu care ofera o imagine a unei Americi in ruine, a unei societati care este in pragul colapsului si, astfel, atrage oamenii obisnuiti dupa ea.

Doar ideea unui concurs epuizant si stupid in care concurentii sunt afisati in fata spectatorilor ca niste animale care se afla acolo doar pentru amuzamentul maselor, fara a lua in considerare nici macar o secunda faptul ca si ei sunt niste fiinte, niste oameni cu sentimente si nevoi. Ideea de exploatare a omului printr-un astfel de mijloc denota o dezumanizare profunda in care persoana nu mai conteaza in sine, ci conteaza doar cat poate sa produca. Un mod foarte materialist si rece de a privi o persoana, mai ales in timpul unei ere in care insasi supravietuirea devenea un chin greu de suportat.

Dar, pana la urma, despre asta este vorba in roman, despre cat ne costa supravietuirea. Nu doar cea materiala ci si cea spirituala. cat de tare sufleteste trebuie sa fii pentru a supravietui intr-o astfel de societate. Iar daca o persoana nu este capabila sa treaca prin aceste incercari, este moral sa o scutim de corvoada vietii? Si nu ma refer la a aplica alte reguli pentru acea persoana, ci ma refer la a-i lua viata ca ea sa nu se mai fie nevoita sa se chinuie. Adica, atunci cand un cal isi rupe piciorul dispunem de umanitatea necesara sa il scutim de durere si sa ii curmam viata, iar daca un animal merita o astfel de mila, un om de ce nu ar merita cel putin acelasi lucru?

Ideea de a lua viata unui om ca un act de binefacere exista de mult timp si este la fel de controversata astazi precum acum cateva secole, pur si simplu nu suntem capabili sa ajungem la concluzia ca o persoana nu poate si nici nu mai vrea sa traiasca (daca e sa vorbim despre existentialism, nu putem sa ignoram si perspectiva lui Camus). Horace McCoy ne pune in fata faptului implinit, viata a fost deja luata, iar noi nu putem sa facem altceva decat sa judecam. Dar pentru a judeca e nevoie sa auzim povestea, dar asta nu e un lucru usor, autorul ne asigura de asta.

Eutanasierea a fost un subiect destul de dezbatut in literatura si in film in ultima vreme, Ian McEwan a vorbit despre asta in Amsterdam iar Al Pacino in You don’t know Jack chiar ne ofera o perspectiva umana a omului care a incercast din rasputeri sa legalizeze aceasta practica si a mers la niveluri extreme pentru a demonstra necesitatea unei astfel de practici. Desi romanul nici nu vorbeste de un personaj la fel de erudit si hotarat precum Jack Kevorkian tot ofera o ambianta sumbra si reuseste sa te puna pe ganduri. Faptul ca putem sa dam noi sentinta nu este deloc un dar ci este una din cele mai mari incercari prin care trebuie sa trecem, iar rezultatul s-ar putea sa nu fie cel pe care il asteptam.

cealalta istorie

Intotdeauna am avut impresia ca istoria este doar una, ca nu poti sa modifici evenimente si decizii doar pentru ca tu decizi ca de fapt nu asa s-a intamplat si vrei sa iti lasi amprenta asupra acelui episod in alt mod. Dar m-am inselat si trebuie sa recunosc ca a fost nevoie sa aud parerea unui mare istoric pentru a-mi da seama ca de fapt nu asa se inregistreaza istoria.

Una din cele mai mari revolutii in cercetare a fost aceea de a privi istoria intr-un mod diferit, subiectiv. Fiecare istoric isi alege singur sursele de inspiratie si astfel poate oferi o cu toata alta fata unui eveniment care in mintea maselor s-a inradacinat intr-un anumit mod. Ganditi-va, de exemplu, la scandalul manualelor alternative, mai ales a celor de istorie. faptul ca un istoric vrea sa arate un eveniment dintr-o perspecyiva diferita a creat un urias scandal doar pentru ca masele nu erau pregatite sa lase in urma istoria unica pe care o stiau si sa accepte ca exista mai multe versiuni ale aceleiasi povesti si ca putem noi, cititorii si consumatorii de istorie, ce varianta ne place mai mult.

Pe langa faptul ca exista o alta perspectiva a istoriei am aflat ca exista si ceva mult mai interesant cand e sa vorba de istorie: istoria imaginarului. Da, si imaginarul are o istorie. ceea ce poate concepe mintea noastra poate fi inregistrat si catalogat. de asemenea produsul mintii noastre poate fi privit subiectiv porin mintea istoricului si astfel ajungem la o alta ramura a cercetarii istorice. E foarte interesant de privit o astfel de evolutie.

Faptul ca literatura SF poate fi privita din punct de vedere istoric si catalogata prin prisma ideilor autorilor si modurile in care au prezentat aceste idei este de-a dreptul fabulos. Sa nu mai vorbim de imaginatia populara din mituri, legende, doine, etc. Cata informatie poate fi stocata in mintea colectiva si, de asemenea, multitudinea de metode prin care aceasta imaginatie poate fi cercetata si analizata. Daca de fiecare data cand vezi ceva pe strada ai incepe sa te gandesti in cate moduri poate acel eveniment sa fie relatat, apoi sa incerci sa vezi in cate categorii poate fi el adaugat: de la banal la complet original, iar apoi sa-l inmultesti cu toate felurile de gandire analitica pe care le cunosti (si pe care nu le cunosti) si deabia atunci incepi sa-ti dai seama cat de complexa si interesanta poate fi activitatea de cercetare si relatare a istoriei. Parca imi vine sa ma duc la scoala si sa spun profesorului meu ca deabia astazi inteleg ce spunea de fapt cand ne vorbea despre numarul infinit de istorii posibile.

Film: Django Unchained

Probabil cel mai controversat film al anului 2012, Django Unchained explora prin viziunea lui Quentin Tarantino Sudul American de dinainte de razboiul civil. Un film violent cu un scenariu care te va cutremura si o interpretare absolut impresionanta, mai ales din partea lui Christoph Waltz, Jamie Foxx si Leonardo DiCaprio.

Ca filmul e violent se stia inca de cand s-a auzit numele regizorului, lui Quentin Tarantino ii plac filmele violente si le face bine, fara exceptie. Toata filmele lui Tarantino mi-au placut, de la cel mai mic la cel mai mare. Omul stie cum sa spuna o poveste, stie cum sa te tina in suspans si in astepare, iar asta e unul din lucrurile care il fac un mare regizor. Aceeasi senzatie am avut-o si la Django, desi stiam la ce sa ma astept dupa toata tevatura prin presa, tevatura creata si de Spike Lee dar si de Tarantino insusi prin modul lui necomercial de a face reclama la un film. Dupa cateva minute de privit relaxat povestea m-a prins, simteam cum ma imping in fata, sa vad mai bine, sa observ detalile fine ale acestei capodopere.

Desi controversa vine din partea portretizarii rasiale ale filmului, trebuie sa recunosc ca mi s-a parut un film foarte echilibrat. Nu a fost un surplus de nimic (poate doar de sange, un pic) care sa te faca sa consideri filmul deranjant. Actiunea, limbajul, drama, interpretarea personajelor, durata scenelor, pasul in care e filmat, toate au un echilibru pe care rar mi-a fost dat sa il vad la un film. Sa nu mai vorbim cat de distrativ a fost ca nu am simtit cele mai bine de 2 ore jumate ale filmului. I-a iesit si de data asta, ce sa mai…

Pe langa cele enumerate mai sus trebuie sa mai adaug si coloana sonora care a fost fara doar si poate lucrul care mi-a placut cel mai mult la film. A fost superba. A fost exact ce avea nevoie acest film, acel mix de sunete care aducea un plus violentei si suferintei portretizate in film. Nici acum nu-mi revin cat de bine a fost aleasa muzica si ce efect puternic a avut asupra vizionarii filmului.

Ca minus as adauga finalul. Un pic prea sangeros si ultimele scene au fost facute de dragul de-a le face. Nu era nevoie de asemenea scene ridicole. Chiar si bucuria de la final mi s-a parut un pic deplasata, adica era normal sa fie fericiti, doar erau din nou impreuna, dar filmul a tintit mai sus, povestea nu era doar despre ei doi ci despre mult mai mult. Sclavia nu se incheiase la sfarsitul filmului (asa cum se incheiase razboiul la finalului lui Inglorious Basterds, desi fictional) si cred ca era nevoie de o doza de “vindication” un pic mai mare. In plus, mentorul sau murise, avea pe constiinta viata unui om care a murit in chinuri sfartecat de caini. Desi ii razbunase intr-un fel sau altul, nu cred ca a fost tocmai realista atitudinea lui. Poate cer prea mult dar la cat de realist a fost portretizata gandirea oamenilor din timpul acela se putea pastra o seriozitate mai mare la sfarsit.

Pe final nu am decat sa termin cu o recomandare de a vedea filmul, este extraordinar. Desi finalul nu este neaparat pe placul meu, restul filmului este impecabil si chiar va avea un efect asupra privitorului. Nu e nevoie de atata discutie asupra violentei vizuale si auditive, si nici cea a dreptului rasial de a portretiza un adevarat holocaust, filmul face dreptate atat genului cinematografic cat si acuratetei istorice (in limitele bunului simt, desigur) si doza de echilibru pe care Tarantino reuseste sa o transpuna pe ecran este cu adevarat ceva special.

probleme rezolvate

Citind o carte de memorialistica a lui Hemnigway, pe langa notiunea de foame si lipsa de incredere in propriul talent (lucruri care se gasesc din plin la toti autorii care s-au perindat prin Paris in perioada aceea) am descoperit ceva care atunci a fost o mare problema iar astazi ea nu mai exista.

Marele autor american, in perioada pe cand trecea de la meseria de jurnalist la cea de scriitor, si-a pierdut toata opera atunci cand sotiei sale i-a fost furat geamantanul intr-o gara, geamanatan care cuprinde tot ce scrisese Hemnigway pana la acea data, mai putin doua povestiri. Tristetea si disperare autorului care planuia sa traiasca din banii pe care ii va aduce scrisul sunt atat de reale incat le simti in tine, transmise peste decenii de la autor la cititorul sau.

Astazi scriitori nu mai au aceasta problema, decat foarte putini. Cine nu are astazi cv-ul salvat de cine stie cate ori pe cine stie cate calculatoare, sau in cate conturi de mail e salvat in attachments. Sa nu mai vorbim daca avem un document valoros, il avem si pe stick si pe hdd-ul extern si, poate, chiar pe contul nostru de cloud host. Mesajele sunt stocate pe smartphonuri si pe tablete si pe notebookuri si asa mai departe. Problema nu doar a fost rezolvata ci a fost adusa la un alt nivel: suntem sufocati de prea multe medii de stocare.

Ma gandesc, totusi, la cat de bogata ar fi fost literatura daca mai aveam si scrierile acelea salvate pe undeva. Sa putem sa observam cum si-a inceput cariera marele scriitor si cum privea el lucrurile atunci. Stiu ca el a preferat dupa un timp lipsa acelor scrieri pentru ca a putut sa ia totul de la zero, un lucru pe care noi, astazi, nu mai putem sa-l facem. Ma bucur ca a luat-o de la capat si a oferit literaturii cateva din cele mai memorabile povesti al generatiei pierdute, dar eu tot as vrea sa citesc operele pierdute.

recitiri de weekend

O serie de articole pe care le-am citit saptamana asta si mi-au placut atat de mult incat am vrut sa le am scrise undeva, cum ar fi pe blog, sa pot sa le recitesc cand vreau, in weekend de exemplu.

George R. R. Martin scrie o nuvela despre Cantec de gheata si foc: The Princess and the Queen

Zilele de nastere – ce au fost si ce au devenit: Happy birthday, you bastard!

S-au descoperit sute de schite ale lui William Blake la Biblioteca din Manchester

Paul Thomas Anderson regizeaza Inherent Vice, romanul lui Thomas Pynchon. In film joaca si Joaquin Phoenix.

Se pare canu suntem decat niste adolescenti batrani: High school forever

Penita lui Hitchens: These Glittering Prizes

Sentimentul unui sfarsit

A început frumos: o poveste tipic britanică care părea înrădăcinată în acel aspect rural atât de predictibil și de idilic. Dar nu avea să se rezume la o relatare despre o țară de la care, parcă, nu ne mai așteptăm la prea multe, ci o istorie care te lasă pe gânduri mult timp după ce ai lăsat-o din mână.

Este istoria unei prietenii cu inceput, mijloc și… deși aș vrea să spun că are și un sfârșit, nu pot. Nu are un sfârșit, decât dacă vrem noi să ne imaginăm unul, și ar fi păcat să facem una ca asta. Sfârșitul nu e decât un sentiment pe care autorul nu ne lasă să îl simțim, nu cu adevărat. Dar nu e atât de ușor! Nu putem să stăpânim ideea până la capăt pentru că apare îndoiala: dar dacă? O carte al cărei final este cu adevărat un sentiment care te sfâșie, care te sfârșește.

Tinerețea, iubirea, filozofia, moartea. Toate sunt parte din aceasta viață care este transpusă atât de ușor din realitate în paginile unei cărți mult prea scurte pentru povara pe care trebuie să o poarte. Autorul nu ne scutește de rușinea omului ajuns la bătrânețe care este nevoit să privească inapoi la greșelile pe care le-a făcut în tinerețe. Copilăria, adolescența și maturitatea sunt incercări greu de îndurat și, inevitabil, fiecare lasă urme adânci care dăinuie. Nu poți să te separi de propria iubire, propriile prietenii, propria-ți viață. O carte care rasună, indiferent de generație.

din nou

L-am relansat. Blogul, adica.

In ultima vreme am inceput sa duc dorul de a scrie ce-mi trece prin cap si mi-am amintit ca aveam odata un loc unde imi puteam scrie ineptiile si astfel sa nu mai fie nevoite sa se perinde doar in capul meu ci si intr-o forma externa, scrisa undeva intr-un loc unde cineva poate va da peste ea si imi va da dreptate sau nu, poate va scrie propria ineptie. Poate, poate…

Asa ca am revenit la blog, intr-o alta forma. M-am hotarat sa il iau mai in serios si am cumparat un hosting si am scos de la naftalina uitatul domeniu pe care il am de 7 ani (a se citi de o eternitate) si pe care nu l-am folosit mai deloc.

Desi functional, mai e mult de lucru la el. O multime de plugin-uri trebuiesc instalate si multe articole revizitate si corectate asa ca ma asteapta cateva zile de munca la noul blog, dar sunt fericit pentru ca am un loc unde pot sa ma exprim in voie si sa visez in continuare.

 

Dacian