Unul din lucrurile la care mă aștept atunci când încep o carte de un autor român, mai ales dacă e vorba de un roman de debut, este că o să se ia prea în serios – că stilul nu va prima, iar ideile vor fi mult prea exacerbate și cu un singur sens. O mică prejudecată pe care mi-o asum, dar care de cele mai multe ori se dovedește a fi adevărată.
Romanul lui Liviu Iancu sare de aceste tipare; de fapt sare peste tot de ce te-ai putea gândi că vei găsi in el. Limbajul e sincer, poveștile sunt amuzante, morala e clară (dar cu loc de interpretare), iar succesiunea de povești și personaje îți reamintește de propria copilărie, de nebuniile mai mult sau mai puțin gândite pe care le-am făcut toți, indiferent de generație. Poate că ne desparte un deceniu, dar modul in care am privit aceste experiențe este al naibii de asemănător cu cel al autorului – o plimbare prin acest univers subiectiv numit viață care te plimbă pe tot felul de cărări, sculptându-ți modul de a gândi și cum te raportezi la cei din jur.
Cu un umor care trece de la finețuri la grosolănii în aceeași frază, personaje bine construite, cu o sinceritate absolută, de obicei printr-o natură simplă alimentată de alcool, și un tempo care-ți aduce aminte de ce adori să citești povești, romanul Xanax e o lectură de plăcere care te poartă prin locuri familiare și te alină în moduri neașteptate.
Romanul, insă, e mai mult decât despre o nostalgie a unei copilării care nu vrea să moară; el este o reflecție a procesului maturizării – o selecție a ceea ce e important și merită păstrat, deși poate nu cel mai sanătos, la o analiză a unei societăți și a unor tipologii de oameni care pot trece de la modele de integritate la jeguri umane. Pe scurt, o reflecție reală a unui spațiu și al unui timp, privită subiectiv prin prisma experiențelor autorului.
Că vrem sau nu, indiferent de modul în care privim clișeele clasice ale literaturii române, astfel de romane sunt trecerea într-o nouă eră, o altfel de identitate dezvaluită și altfel de valori artistice.
La prima vedere nu pare un roman interesant, chiar deloc. Pare anost și fără speranță – două povești fără substanță care se unesc într-un mod simplist. Noroc că e scurt, dar și aia e o problemă – povestea nu are timp să se dezvolte, rămâi la sfârșit cu o narațiune neterminată.
Cu toate acestea romanul are ceva de zis, și o zice chiar de la început când povestește despre instalația artistică creată de Douglas Gordon numită 24 Hour Psycho – filmul Psycho regizat de Alfred Hitchcock făcut să dureze 24 de ore – cadre încetinite care te fac să absorbi povestea într-un cu totul alt mod. Read More
Când mă gândesc la război de obicei îmi vin în minte imagini cu cel de-al doilea război mondial, sau războiul din Irak pe care l-am vazut și eu la televizor. Cel mai des probabil mă gândesc la filme precum Saving Private Ryan sau Full Metal Jacket. Dar toate gândurile mele merg in aceeasi directie: bărbati, pregătiți mai mult sau mai puțin, uniforme și un adversar real – o țintă clară.
Fiarele n-au patrie schimbă acest lucru: vorbim de copii luați de pe stradă sau de lângă familii și obligați, cu riscul pierderii vieții, de un comandant rebel să omoare cetățenii aceleiași țări. Nu au uniforme, de multe ori nu au nici arme, și nici o țintă clară – merg din sat în sat să omoare și să gasească mâncare.
Ticăloșenia umană poate lua multe forme, iar în vremuri de război cele mai odioase gânduri și atitudini se arată. Romanul nu cruță nimic – copii care văd cum parinții lor sunt asasinați. abuz sexual și, mai ales, gândurile neîncetate care îi macină – știu că nu e bine că omoară, dar nu văd altă posibilitate; se roagă ca războiul să înceteze și să ducă o viață liniștită – vor să devină doctori sau ingineri, și astfel să aducă un beneficiu oamenilor din jur și să fie iertați de crimele pe care au fost nevoiți să le comite.
Deși e un roman de debut are toate calitățile unui roman serios, scris cu intenție și lucrat intens la a crea o lume verosimilă care poate absorbi citititorul – povestea e scurtă dar plină de motive care dăinuie destul de mult după ce ai citit ultima pagină.
Una din cele mai importante lecții offerte de literatură sunt acele momente când o anumită bucățică uitată de istorie este readusă în atenția publicului larg, când redescoperim anumite episoade marcante ale istoriei în cărticele pe care nu de multe ori le ignorăm până când un anumit eveniment, cum ar fi un film, ni le aduc in față și ne oferă șansa de a le retrăi și asimila.
Este cazul de față cu romanul Tăcere – o carte cu un număr modest de cititori care a fost readusă în prim plan îndeosebi de recenta ecranizare a acesteia de către Martin Scorsese, un proiect pe care l-a derulat pe parcursul mai multor ani, dar care doar recent a fost preluat de mass-media.
Jumătate scris in stil spistolar si jumătate in narațiune la persoana a 3-a, romanul ilustrează experiența misionară a preotului Rodriguez în anul 1639 în Japonia pentru a da de urma mentorului său, preotul Ferreira, și soarta japonezilor creștinați de acesta care sunt persecutați de noii conducători japonezi.
Romanul oferă o viziune destul de violentă a experiențelor călugărilor misionari catolici și a japonezilor creștinizați de ei, mai ales prin prisma personajului principal, preotul Rodriguez. Prin vocea lui trăim o experiență, subiectivă desigur, sumbră și dezolantă a ceea ce înseamnă să vrei să trăiești în modul în care ți-ai propus într-o lume căreia nu-i pasă de preferințele tale personale, unde doar legea, haotică si opresivă, dictează toate aspectele vieții publice și personale.
Torturile și suferințele sunt tratate cu mult bun simț, probabil și pentru că sunt relatate de un preot cu adevărat pios, dar și pentru efectul cu mult sporit al indignării cititorui în aceasta formă. Efectul rezultat este exact ce autorul dorește – printr-o încheiere de fază extrem de liniștită oripilarea cititorului este garantată, o metodă excelentă de a crea o atmosferă de contemplație și reflectare a unui episod istoric atât de relevant în secolul XX.
Adevăratul mesaj al romanului este, însă, de ordin religios: de ce credem cu atâta tărie într-un Dumnezeu care tace in fața suferințelor celor care cred în el și, pe deasupra, deși este atotputernic, preferă să sufere lăngă ei în loc de a riposta?
Majoritatea cărților despre religie, în special despre religia ortodoxă, sunt extrem de serioase și greoaie. De la lucrările de specialitate la critici aduse dogmei și practicii, cum ar fi Spovedanie la Tanacu, subiectul este tratat cu multă seriozitate și îi lipsesc orice fel de farmec și, mai ales, de umor. Cumva, totul in literatura Română legat de subiect s-a accentuat pe latura sobrului ca și cum de la sine înțeles este un subiect care merită respect.
Exact acest subiest este ce se vrea nou în această cărțulie de câteva pagini care, prin ochii unui preot, ne oferă o versiune umoristică a sferei religioase din țara noastră, într-un fel se vrea ca tot ce ne trece prin minte când ne gândim la preoți sa fie adus în cercul umorului românesc al hazului de necaz. Un preot care își ironizează enoriașii pentru modul în care se mint pe sine despre cum se văd pe ei înșiși, dar și pe oamenii din jurul lor. Despre cum pioșenia este o legendă tristă care nu se mai regasește decât in mitologia noastră de popor declarat, dar niciodată practicant, creștin.
Umorul se revarsă într-un mod grobian, îmi aduce aminte de umorul celor de la Vacanța Mare de prin anii 90 – acel umor atât de carecteristic nouă încât îl simțim ca pe o a doua natură. Bășcălia funcționează de minune în poveste, nu de puține ori m-am oprit pentru că aveam deja lacrimi în ochi și aveam nevoie de un respiro pentru a putea continua povestea. Dar, bineînțeles, când povestirea se întoarce pentru a reflecta viața povestitorului, totul ia din nou un ton de seriozitate si gravitate. Povestea se cam ramolește și nu își mai revine deloc.
În teorie cartea se vrea un argument pentru ateism – ironizănd credințele stupide atât de numeroase în spațiul ortodox și atât de adesea inundat de varii obiceiuri și tradiții împrumutate și inventate. Bătaia de joc asupra oamenilor simpli care au o oarecare credință, mai ales din cauza faptului ca nu au avut niciodată o alternativă și care au fost dintotdeauna o masă extrem de vulnerabilă si ușor manevrabilă, reprezintă dualitatea personajului care se vede deasupra celorlalți doar prin faptul că a avut acces și la o altă realitate. Partea de introspecție a autorului este oglindită, bineințeles, ca un model de urmat – ideea de control în fața haosului postmodern, unde necazurile și boala pot fi declașatoare de anumite tulburări mintale, este considerată superioară celor care preferă să se arunce în pioșenie si credință.
Deși este un început pentru un nou val de literatură, Spovedania unui preot ateu, este un eșec atât literar cât și de bun gust – superioritatea celor care și-au dat seama că suntem singuri și fară ajutor asupra celor cărora încă mai păstrează o urmă de reflecție spirituală este nulă si lipsită de orice fel de dovadă, dar asta nu va împiedeca publicul de a se bucura de bășcălia atât de rîvnită si admirată de intelectualii de carton.
L-am descoperit pe Kafka în facultate când am citit pentru prima oară Metamorfoza – cred, dacă mai țin bine minte, că mi s-a părut un pic plictisitor – erau alți autori care mi-au atras atenția mai mult, Kafka era mult prea anost pentru puștanul student la litere care credea că le știe pe toate. Au urmat America și Procesul care, din nou, nu mi-au atras atenția prea mult – erau interesante, dar parcă mai puțin pe langă ce citeam la vremea respectivă – Rushdie, Marquez și ceilalți postmoderni mi-erau mai dragi decât simplii moderni precum Thomas Mann și Franz Kafka.
Lucrurile s-au schimbat cu Colonia Penitenciară – vroiam ceva scurt care să mă țină ocupat o seară, nimic spectaculos, dar am rămas absolut uimit de poveste. O claritate ireproșabilă, o voce puternică și neagră care m-a făcut să-mi ies din starea de cititor plictisit – am citit-o cu nesaț.
Despre Scrisoare către tata am auzit tot in facultate, la un curs de literatură comparată ținut de Adriana Babeți, și țin minte ca mi-a atras atenția, doar că, din nou, ideile de atunci m-au dus spre alte lecturi și am uitat complet de scrisoarea celebră care ne-a fost atât de recomandată de profesori. Am redescoperit-o când s-a retipărit la Humanitas și am avut-o în mână – curiozitatea de atunci s-a redeclanșat. Mi s-a părut scurtă pentru o carte, dar lungă pentru o scrisoare – un alt motiv care m-a făcut să vreau sa o citesc imediat – oare ce va putea un fiu să îi spună tatălui? Suficient de multe aparent, dar oare va fi la fel de tranșantă precum Colonia Penintenciară?
Citind-o l-am redescoperit pe Kafka – după ce am citit Colonia Penitenciară am citit din nou Procesul și l-am văzut cu totul alți ochi – vocea inconfundabilă era acolo, doar că acum nu mai mergea spre absurd, ci vorbea însuși de el și familia lui – dintr-o dată am devenit spectator la un realism deloc imaginar, un realism, daca mi se va ierta, real.
Angoasa autorului e aproape perceptibilă – îi auzi durerea prin tonul vocii ce ți se rulează prin minte, devine un condamnat aflat pe patul de moarte – doar că unul care durează toată viața și nu doar câteva momente de agonie. O durere surdă care l-a ros o viață întreagă – slabul fiu al tatălui puternic – acela ce nu va putea niciodata să se compare, cel căruia aripile i-au fost taiate și e forțat să nu se aventureze niciodată către soare.
Scrisoarea poate fi privită prin o mulțime de unghiuri, care de care mai interesante, dar una ramâne clară: aceea a anxietății și depresiei – a așteptării unui raspuns din partea tatălui și a stării de inferioritate care îl face să se simtă nedemn – nimic nu e un spectru mai puternic în mintea autorului. Scrisoarea insăși este dată mamei, autorul nu și-a gasit curajul să i-o inmâneze personal tatălui, iar ea nu i-o va da niciodată – marea reușită în a-și face chinuita voce auzită nu ajunge la destinatar, ne ramâne doar nouă, posteriorității, ca document al motivului din spatele celor mai importante lucrări ale literaturii moderne.
Marele monstru din est nu ne vine in minte foarte des, desi poate mai des decat ar trebui; trebuie sa traim cu ideea ca in lume exista oameni care ii seamana, care ii copiaza ideile si transforma lumea intr-un infern. O carte despre Stalin e necesara, trebuie investigata viata sa pentru a invata de unde a provenit si daca a exista ceva care l-a transformat in bestia care a fost, si daca da sa o putem elimina ca sa nu mai poata contagia si pe altii.
Prin paginile lui Paul Johnson aflam o sumedenie de lucruri despre Stalin, cum ca ii era teama sa plece in afara teritoriului URSS, sau ca a avut o vocatie teologica in tinerete, renegata la maturitate pentru a intra in gratiile partidului comunist care avea o directie atee. Personajul Stalin a fost complex, multe mici detalii l-au marcat si i-au dictat comportamentul pe care astazi il cunoastem, dar la radacina el a ramas mereu la fel: nemilos si bolnav dupa putere.
Biografia e scrisa succint, fara prea multe detalii, destul de subiectiva, dar care aduce niste informatii despre Stalin care poate ne-au scapat la lectiile de istorie, are un iz de reamintire si reuseste sa aduca in prim plan exact lucrurile pe care ar trebui sa le depistam astazi si la alti conducatori pentru a nu le oferi aceleasi unelte de a deveni ceva de care nu mai putem scapa si care ne va urmari pentru tot restul vietii.
Scris intr-un mod simplu si direct, dar pastrandu-si anumite elemente de stilistica mai putin intalnite care ofera un plus de claritate, romanul este extrem de puternic in elaborarea naratiei si evoca sentimente profunde fata de umanitate si viitorul ei.
Desi se doreste a face parte mai mult din sfera literaturii stiintifico-fantastice, romanul aduce in discutie o sumedenie de dileme morale pe care le dezbate (unilateral!) pentru a propulsa viziunea autorului despre timpurile ce vor veni si modul in care le vom outea face fata.
Nu totul este foarte bine pus la punct in roman, ideile sunt supra explicate, nelasand nici macar o farama de imaginatie de patrunda; totul este explicat. Daniel Keyes picteaza un tablou in care doar el este creatorul, nimeni nu are voie sa interpreteze diferit viziunea sa.
Per total romanul este genul de lectura scurta si usoara, cu o actiune liniara si interesanta, care ofera o serie de dileme morale care sa tina autorul prins in naratiune si care sa ii ofere o serie de intrebari la care sa raspunda dupa ce lectura s-a sfarsit.
Printr-o serie de scrisori trimise prim-ministrului Chinei, care se pregateste sa faca o vizita in India, personajul principal al romanului isi povesteste viata, ajunsa acum intr-un punct de avengura, si, in acelasi timp, picteaza portretul Indiei moderne, o tara ajunsa intr-un punct de bogatie si reforma, dar care isi pastreaza vechiile traditii, imbinanad noul si vechiul intr-un dans pasionant, dar, in cele din urma, trist.
Balram Halwai se naste intr-o familie saraca, retras de la scoala pentru a se duce la munca, stergand mese, pentru a castiga un venit, visand la un post de sofer – nivelul maxim pe scara sociala pe care el si-l poate imagina. Odata ajuns in pozitia mult dorita un sir de aventuri ni se desfasoara in fata ochiilor aratandu-ne viata in India de zi cu zi, o lume a celor bogati si corupti, o lume a oamenilor care au gasit o noua oportunitate prin centrele de call center noi deschise in marile orase, dar si viata celor saraci, needucati, care nu pot scapa de casta din care fac parte si soarta nefericita ce le-a fost data.
Desi Balram in final scapa de saracie si ajunge un interprinzator de succes, modul in care a ajuns aici este unul nefericit, autorul oferindu-ne o pilda trista: nu exista prea multe moduri de a scapa de saracia din care societatea te-a bagat, iar una din metode este, probabil, cel putin nedezirabila.
Steve Jobs a devenit pentru multi imaginea unei companii care produce calculatoare, tablete si telefoane; un om care reusea sa isi prezinte produsele intr-un mod atat de atragator incat a resuscitat o industrie, aducand in casele si mainile oameniilor cea mai avansata tehnologie si, din cauza maniei sale, un design minimalist care a conferit o adevarata aura pentru produsele Apple.
Imaginea sa era a unui om extrem de pasionat de ceea ce face, nu de putine ori mergand pana la ridicol pentru a aduce un produs nou care ne va revolutiona modul in care interactionam cu tehnologia, modul in care ascultam muzica sau cum ar trebui sa arate produsele pe care le folosim in fiecare zi. Imaginea proiectata de media despre persoana sa coincide cu cine a fost in persoana, nu multi oameni apropriati au contrazis aceasta ipoteza ci majoritatea chiar au intarit-o prin exemple ale maniei sale care il consuma si il facea sa devina om foarte strict si arogant. Pe langa ca a revolutionat industria calculatoarelor personale prin produsele Apple, dar a adus si un urias aport industriei filmelor animate prin compania Pixar pe care a detinut-o.
Steve Jobs a fost un om remarcabil pe scena, dar nu intotodeauna in afara ei. Momentele in care isi insulta colegii, ignora fiica, sau crizele de isterie sunt aduse des in discutie de apropriatii sai, oferindu-ne o imagine detaliata si complexa asupra sa. Geniul sau a fost de necontestat, dar la fel si personalitatea sa colerica.
Comentarii recente