Monthly Archives: May 2009

Carte: Femei

Un roman simplu dar in acelasi timp complex. Departe de a fi considerat o capodopera de catre canonul occidental, romanul este mai degraba iubit si ridicat in slavi in principal de cititori care sunt uimiti si, probabil, socati de stilul extrem de direct si limbajul liber.
Charles Bukowski nu este un role-model, departe de asta. El este omul care nu intra neaparat intr-un stereotip sau, poate, intra intr-unul mult prea bine. Americam, fustangiu, alcoolic, parior, artist. Cinci cuvinte care il descriu perfect pe acest orator al suburbiei, acest atacant al normalitatii cotidiene care doar normala nu mai e.
Romanul la prima vedere pare un jurnal de betii si femei care au trecut prin viata personajului principal care este, de fapt, un alter ego al autorului. Dar deoarece cititorul este interesat doar de faptul ca autorul si personajul principal sunt unul si acelasi si in roman apar doar scene de sex, betii si pariuri la cursele de cai, el nu vede implicatiile fine ale romanului. Ei vad un alcoolic care traieste o viata de rebel, dar nu este asa, nu complet.
In spatele povestii se vede un om care sufera, care are una sau mai multe probleme. Atat fizice cat si sentimentale. Starea sa este precara si desi la exterior iti da impresia ca nu ii pasa, odata ce ajungi in interior vezi exact cat de mult ii pasa iar atitudinea de nepasare este doar un mod de a se proteja de lumea de care ii pasa chiar atat de mult. Complexa gandirea dar, indiscutabil, are logica.
Henry Chinaski, personajul principal, este o vedeta, un poet controversat care isi castiga painea oferind prelegeri studentilor despre poezie, si-a creat numerosi fani care ii scriu des, femei carora le-a fost trezit apetitul sexual de versurile poetului si vor sa il consume chiar cu acesta. In timp ce le face pe cele doua ce le-am mentionat mai sus, poetul este preocupat sa bea si sa parieze la cursele de cai.
Dragostea vine si pleaca, la fel ca femeile in viata lui. Unele lasa o impresie mai puternica, altele mai putin puternica dar toate sunt tratate la fel. Desi obiectivul este sexul ajungi sa realizezi ca e mult mai mult de atat si nu e vorba doar de dorinta de a le avea.
Desi Charles Bukowski este renumit pentru poezia sa, care este experimentala si extrem de frumoasa, eu m-am atasat de proza sa si atat romanele cat si povestirile sale le consum cu mare drag, privind oarecum pe acest om ca pe un erou care a trecut prin foarte multe si a reusit sa adopta o metoda originala si interesanta de a face fata vietii de zi cu zi. Romanul arata cum o parte din viata acestui om s-a consumat si, cred, ca merita sa il cunoastem cat de cat pe acest tip care are o stralucire aparte.
Poezia ii este opera de arta, criticata si laudata de multi, proza este viata lui, o metoda extrem de placuta de a face cunostinta cu Bukowski este sa il citesti. Indiferent daca vrei sa cunosti pe Bukowski omul sau pe Bukowski artistul, vei fi surprins de acest autor genial.

Carte: Zgomotul si furia

Pana acum eram sigur ca De veghe in lanul de secara de J.D. Salinger este the “great american novel”, dar dupa ce am citit Zgomotul si Furia nu mai eram asa de sigur. Da, ambele romane fac parte din lista de cele mai bune carti scrise vreodata pe pamant american, dar asta nu ma ajuta cu nimic cand vreau sa stiu care este, de fapt, cel mai bun roman.
William Faulkner este un scriitor care a uimit multa lume, nu doar prin modul in care scrie, care este absolut fenomenal, ci si prin actiunea si personajele pe care le alege in romanele sale. Dar mai ales, faptul ca un om cu doar 6 clase a fost in stare sa scrie cateva din cele mai mari romane ale lumii.
Titlul, luat de la William Shakespeare, este o transpunere directa a ideii descrise in MacBeth, si anume: viata este o poveste vazuta prin ochii unui idiot plin de zgomot si furie. Si asta avem: viata vazuta prin ochii lui Benjamin Compson, un tanar de 33 de ani, retard.
Zgomotul si furia este o poveste despre multe lucruri: este povestea sudului, povestea unei familii (sau mai bine zis, decaderea unei familii), povestea dragostei, povestea urii, povestea vietii. Asta e modul cel mai bun de a descrie acest roman: este povestea vietii.
Romanul este structurat in 4 capitole, fiecare capitol descriind ceea ce se intampla intr-o zi si este povestita de un personaj diferit in fiecare. In primul capitol e vorba de 7 aprilie 1928 povestita de Benjamin Compson, in capitolul al doilea este vorba de 2 iunie 1910 povestita de Quentin Compson, in capitolul al treilea este vorba de 6 aprilie 1928 povestita de Jason Compson, iar in capitolul 4 este vorba de 8 aprile 1928 povestita insusi de autorul omniscient.
Ideea centrala se bazeaza pe viata familiei Compson, o famile odata bine situata care, momentan se afla in declin. O mama ipohoondriaca, un fiu retard, un fiu cu ganduri de incest care se sinucide, un fiu nemilos si crud, o fata care comite destul de multe greseli si o nepoata care calca pe urmale mamei ei.
Personajul principal este Caddy Compson, fiica familiei, ea fiind elementul asupra caruia se invart primele 3 capitole ale romanului povestite prin intermediul fratilor ei.
Benjamin o iubeste cel mai mult si ii place sa stea in aproprierea terenului de golf (teren care apartinea lui dar care a fost vandut de tatal sau pentru a plati studiile lui Quentin la Harvard si de a-i oferi o zestre fiicei sale Caddy) pentru ca astfel aude cuvantul care lui ii este cel mai drag: caddie. Primul capitol este cel mai dureros pentru ca este povestit de un om care are o suferinta injusta si cruda, iar buntatea sufletului sau este atat de coplesitoare incat nu te poate lasa nemarcat.
Quentin este indragostit de sora sa, si nu este foarte clar daca doar se gandeste la incest sau daca acesta chiar s-a intamplat, adica e incert daca s-a intamplat in capul lui Quentin sau s-a intampla in viata reala, in orice caz, incestul este prezent si de nenegat. Pana la urma Quentin se sinucide, aruncandu-se intr-un rau avand in buzunare 2 fiere de calcat.
Jason o uraste pe Caddy deoarece a plecat si a lasat-o pe Quentin (fiica de 17 ani a lui Caddy) in grija sa, si desi Caddy trimite bani regulat fiicei sale Quentin, Jason ii fura. Dar tot raul e spre bine pentru ca pana la urma, Quentin fura banii pe care Jason i-a furat si impreuna cu ei, fura si banii pe care unchiul sau i-a strans de-a lungul timpului. Jason este cel mai normal, din punct de vedere medical, dintre cei frati, fiind un om ambitios si rau, dar nu atat de rau avand in vedere ca el are grija de mama sa, de nepoata sa si de negrii care se afla in casa sa.
Relatiile dintre personaje sunt foarte complexe iar limbajul si stilul pe care Faulkner le adopta pentru a descrie aceste relatii sunt destul de complicate.
Daca Quentin este rodul incestului dintre Quentin si Caddy? Daca faptul ca Benjamin are 33 de ani iar romanul incepe in Vinerea mare si se termina in Duminica invierii are vreo legatura cu personajul biblic? Daca ceea ce a facut Caddy, sau Jason, sau Quentin se justifica in vreun fel? Intrebari la care nu am gasit un raspuns de care sa fiu sigur, doar speculatii. Banuiesc ca sunt intrebari la care fiecare cititor va trebui sa raspunda singur.
Faulkner nu ne lasa cu ochii in soare, el ne ofera explicatii cu soarta fiecaruia in apendixul care l-a scris dupa publicarea romanului, apendix in care ne lamureste despre soarta personajelor sale.
Universul taramului imaginar al lui Faulkner,Yoknapatawpha, este unul real, chiar daca doar in ochii autorului. Este un taram care exista si aduce un omagiu suferintei umane mai mult decat triumfului uman. William Faulkner vede o lume in declin care nu mai are nicio sansa de scapare. Soarta acestui tinut este scrisa si in proces de indeplinire. Romanul Zgomotul si Furia este o imagine extrem de puternica a lumii, vazuta prin ochii lui Faulkner. Chiar daca este una morbida in care nu ni se ofera o reala sansa de scapare din aceste pacate care se petrec in lant, putem spune ca exista o salvare si ea este reprezentata de negrii.
Desi se poata ca unii sa considere acest roman rasist, trebuie spus ca negrii sunt un factor cheie in roman si in lumea lui Faulkner, ei sunt cei care tin familile impreuna, ei sunt cei care se sacrifica cu adevarat pentru ca sentinta la moarte a familie (a Compsonilor in acest caz) sa fie abolita, sau, daca nu se poate altfel, sa fie amanata cu cat mai mult posibil. Versh, T.P. si Luster sunt acei negri care s-au renuntat pe sine pentru a avea grija de Benjamin, acel idiot care, intr-un fel, e cel mai sanatos dintre toti.
Ultimul capitol ii este dedicat lui Dilsey, servitoarea neagra a familiei si este povestita chiar de autor. Ea este cea care tine familia laolalta, ea e cea raspunzatoare pentru faptul ca familia inca mai exista, ea e personajul fara de pata. Ea este, in ochii lui Faulkner, viitorul familie si in acelasi timp, al Yoknapatawphei, al Sudului.
Am scris deja mult mai mult decat as fi vrut si tot nu am reusit sa spun mai nimic despre roman. Faptul ca Benjamin a agresat o scolarita, faptul ca Quentin a fugit cu un angajat al circului care se afla in Jefferson in acea vreme, faptul ca Benjamin a fost trimis, pana la urma, de Jason la un ospiciu sunt lucuri pe care le-am omis dar care imi vor fi adanc intiparite in memorie mult timpsi vor ramane oricui va citi romanul.
Desi e scrisa intr-un stil descurajator si greoi si de multe ori pur si simplu vrei sa renunti, tot ce trebuie sa faci pentru a-ti continua lectura e sa te uiti peste versurile care au inspirat acest roman si iti vei da seama de valoarea, originalitatea, pasiunea, sacrificiul care au fost puse in aceste randuri si te vei simti dator sa faci parte din acest univers.
“Tomorrow and tomorrow and tomorrow,
Creeps in this petty pace from day to day
To the last syllable of recorded time,
And all our yesterdays have lighted fools
The way to dusty death. Out, out, brief candle!
Life’s but a walking shadow, a poor player
That struts and frets his hour upon the stage
And then is heard no more: it is a tale
Told by an idiot, full of sound and fury,
Signifying nothing.”

P.S. Tot nu pot sa ma decid care dintre cele 2 romane e mai bun.

Film: Kumonosu jo (Throne of Blood)

Inca un film marca Akira Kurosawa, unul dintre cei mai mari regizori ai lumii. Pveste din nou inspirata din opera lui William Shakespeare, de data asta MacBeth.
Filmul este transpus in Japonia feudala si este un fel de theriller dar cu ceva foarte aparte ce il face necatalogabil in nicio a sa. Atentia la detalii este punctul forte a acestui film, ceva ce imi aminteste, oarecum de Ran, primul film de Akira Kurosawa pe care l-am vazut.
Povestea a doi comandanti care, dupa o victorie, se intorc pentru a-l vedea pe stapanul lor, insa, pentru a ajunge acolo, trebuie sa treaca printr-o padure care, in mod normal, le este cunoscuta pana la cel mai mic detaliu dar de data asta se ratacesc. Incercand sa iasa dau peste o femeie sau, mai bine spus, vrajitoare (cea mai inspaimantatoare vrajitoare pe care am vazut-o intr-un film) care le prezice ca unul dintre ei va ajunge in locul conducatorului lor intr-un timp foarte scurt, iar celalalt este ocolit de sansa dar ii spune ca fiul sau il va urma pe celalalt la tron. Bineinteles, cei doi comandanti nu dau crezare la nimic din ceea ce aud dar, nu dupa mult timp, spusele vrajitoarei incep sa se adevereasca.
Filmul este magnific, din foarte multe puncte de vedere care nu merita discutate, ci vazute si traite exact asa cum si-a imaginat Akira Kurosawa. Un film ce nu trebuie ratat!

Dacian