Majoritatea cărților despre religie, în special despre religia ortodoxă, sunt extrem de serioase și greoaie. De la lucrările de specialitate la critici aduse dogmei și practicii, cum ar fi Spovedanie la Tanacu, subiectul este tratat cu multă seriozitate și îi lipsesc orice fel de farmec și, mai ales, de umor. Cumva, totul in literatura Română legat de subiect s-a accentuat pe latura sobrului ca și cum de la sine înțeles este un subiect care merită respect.

Exact acest subiest este ce se vrea nou în această cărțulie de câteva pagini care, prin ochii unui preot, ne oferă o versiune umoristică a sferei religioase din țara noastră, într-un fel se vrea ca tot ce ne trece prin minte când ne gândim la preoți sa fie adus în cercul umorului românesc al hazului de necaz. Un preot care își ironizează enoriașii pentru modul în care se mint pe sine despre cum se văd pe ei înșiși, dar și pe oamenii din jurul lor. Despre cum pioșenia este o legendă tristă care nu se mai regasește decât in mitologia noastră de popor declarat, dar niciodată practicant, creștin.

Umorul se revarsă într-un mod grobian, îmi aduce aminte de umorul celor de la Vacanța Mare de prin anii 90 – acel umor atât de carecteristic nouă încât îl simțim ca pe o a doua natură. Bășcălia funcționează de minune în poveste, nu de puține ori m-am oprit pentru că aveam deja lacrimi în ochi și aveam nevoie de un respiro pentru a putea continua povestea. Dar, bineînțeles, când povestirea se întoarce pentru a reflecta viața povestitorului, totul ia din nou un ton de seriozitate si gravitate. Povestea se cam ramolește și nu își mai revine deloc.

În teorie cartea se vrea un argument pentru ateism – ironizănd credințele stupide atât de numeroase în spațiul ortodox și atât de adesea inundat de varii obiceiuri și tradiții împrumutate și inventate. Bătaia de joc asupra oamenilor simpli care au o oarecare credință, mai ales din cauza faptului ca nu au avut niciodată o alternativă și care au fost dintotdeauna o masă extrem de vulnerabilă si ușor manevrabilă, reprezintă dualitatea personajului care se vede deasupra celorlalți doar prin faptul că a avut acces și la o altă realitate. Partea de introspecție a autorului este oglindită, bineințeles, ca un model de urmat – ideea de control în fața haosului postmodern, unde necazurile și boala pot fi declașatoare de anumite tulburări mintale, este considerată superioară celor care preferă să se arunce în pioșenie si credință.

Deși este un început pentru un nou val de literatură, Spovedania unui preot ateu, este un eșec atât literar cât și de bun gust – superioritatea celor care și-au dat seama că suntem singuri și fară ajutor asupra celor cărora încă mai păstrează o urmă de reflecție spirituală este nulă si lipsită de orice fel de dovadă, dar asta nu va împiedeca publicul de a se bucura de bășcălia atât de rîvnită si admirată de intelectualii de carton.

Leave a Reply