Monthly Archives

August 2008

Carte: Batranul si marea

By | Cărți | No Comments

O noua gustare pentru a-mi potoli setea de literatura americana, si ce mai bun decat un Hemingway? O lectura usoara si foarte scurta dar care te tine in priza si te face sa sorbi cuvintele, sa incerci cu disperare sa afli cat mai repede ce se va intampla in continuare. Acest roman este, fara doar si poate, munca unui adevarat geniu.
Americanii il considera printre romanele care compun the great american novel si nu am de gand sa ii contrazic, Hemingway este unul dintre cei mai buni scriitori americani iar acest micro roman este o capodopera fara asemanare, care daca nu arata chipul americanului de rand asa cum il percepe societatea cu siguranta reda americanul pe care il vedea Hemingway in compatriotii tai.
Romanul este cu doua taisuri, unul din ele ne arata cat de mult poate lupta un om, cata ambitie exista in sufletele noastre, cat de sus putem urca si invinge aproape orice obstacol dar pe de alta parte, totul e in zadar, chiar daca reusim sa prindem pestele cel mare (precum Santiago) cel mai probabil il vom pierde, mereu existand sacali (sau rechini!) care sa atace n haita si sa fure rodul muncii noastre.
Ramane la latitudinea fiecaruia ce invatatura vrea sa traga din acest roman, insa eu vad in acest roman o oda inchinata omului si spiritului uman, care nu se lasa niciodata batut si cu inteligenta si finete poate intrece orice obstavol, omul poate trece peste oboseala, foame si durere in incercarea sa de a prinde pestele cel mare care i se cuvine.

Carte: Soareci si Oameni

By | Cărți | No Comments

Una din cartile care a devenit cult, scrisa de laureatul premiului Nobel, John Steinbeck, un adevarat as al povestirii care prezinta cu un realism desavarsit America pe care o cunoaste, o simte si o vede.
Cartea are multe conotatii, de la imaginea Americii la momentul actiunii, la prietenie absoluta si ajungand pana la teluri si vise zbuciumate care arunca personajele intr-un vartej din care nu mai au scapare.
Povestea este despre doi prieteni: Lennie si George; Lennie este un tip extraordinar de puternic dar care nu este deloc destept si face numai prostii, George, pe de alta parte, este mic dar istet si este cel mai bun prieten al lui Lennie, care il protejeaza si indruma, cateodata il si cearta si este singurul om care are cu adevarat grija de Lennie. Visul lor este de a strange bani pentru a-si cumpara propriul loc unde sa munceasca si sa traiasca fericiti impreuna iar, pentru a strange bani ca sa isi atinga visul, cei doi merg sa lucreze la o ferma.
Inainte de a junge le ferma, George il pune pe Lennie sa promita ca nu va intra in belele, ca altfel nu il va lasa sa se joace cu iepurii (visul lui Lennie era sa aiba grija de iepuri la ferma lor) iar in cazul in care va avea probleme sa se intoarca in locul in care sunt cand incepe romanul. Ajungand la ferma, George isi da repede seama ca vor avea divergente cu fiul stapanului pentru ca este foarte infumurat si, mai ales, ca are o nevasta care mereu incearca sa intre in discutie cu anagajatii fermei, nestand niciodata acasa si ridicand banuieli cum ca ar avea aventuri extra conjugale.
Punctul culminant al romanului este momentul in care Lennie si George se vad extrem de aproape de visul lor; Candy, un batran angajat al fermei la care au sosit, si care are o mana bolnava din cauza unei accidentari le spune ca le va da 350 de dolari pentru ferma care au de gand sa o cumpere daca il vor lua si pe el ca partener, cerand sa fie lasat sa pliveasca gradina, sa faca de mancare si sa spele vasele, urmand ca el sa le le lase mostenire partea lui. Insa, la fel ca in majoritatea romanelor lui Steinbeck, atingerea visului nu este posibila, este un fapt interzis si prin urmare ei nu ajung sa isi vada visul implinit. Ceea ce e si mai interesant este ca propria lor personalitate ii impiedica sa ajunga acolo.
In timp ce incerca sa ascunda cadavrul unui catel primit in dar de la unul din angajatii fermei, Lennie este acostat de catre nevasta fiului stapanului si ajunge, din greseala sa o omoare. Dandu-si seama de greseala fuge in locul in care l-a trimis George si sta acolo. George afla si merge impreuna cu fiul sefului si ceilalti angajati care vor sa il omoare, sa il prinda. George ajunge inaintea grupului acolo, dat fiind ca stia locul unde va fi, si il pune pe Lennie sa se intoarca cu spatele la el si in timp ce ii povesteste povestea lui preferata, cum vor avea ei propria ferma si cum se va juca cu iepurii, il impusca in cap.
Povestea ridica multe semne de intrebare despre personalitatea si comportamentul uman, el trecand de la iubire neconditionata la dispret si tradare. Gestul lui George de a-l impusca pe Lennie poate fi privit si ca o tradare a prieteniei si in acelasi timp ca o salvare, dat fiind faptul ca personalitatea lui Lennie este una destructiva. Este foarte greu de dat vina pe cineva, daca nu imposibil, si cred ca si acesta este mesajul autorului: viata se intampla. Nu e nimeni vinovat de intorsaturile pentru care o ia, propria personalitatea modifica viata in forme necunoscute, salvandu-ne sau trimitandu-ne spre moarte.

team what?

By | Gânduri | No Comments

Ador intamplarile in care un grup de prieteni se pun umar la umar si impreuna, intr-o armonie deplina, reusesc sa construiasca ceva frumos si de calitate, insa aceste povesti is de ceva vreme apuse pentru ca teamwork-ul nu mai reprezinta o regula, ci o exceptie.

Nimeni nu mai vrea sa lucreze intr-un grup in care sa se faca un brainstorming, fiecare venind cu ideile sale si contruind ceva extrem de frumos, acum fiecare cauta sa lucreze pe cont propriu, pentru castigul propriu, sa nu imparta banii si faima cu nimeni, insa exista si reversul, de unul singur nu se mai poate realiza ceva la fel de spectaculos ca acel ceva realizat in grup.

Toata lumea traieste cu gandirea ca intr-un grup el a lucrat cel mai mult deci merita mai mult si/sau singur ar castiga mai bine si nu ar fi nevoit sa imparta nimic cu nimeni, ceea ce e destul de trist pentru ca ajungem la o situatie destul penibila in care oamenii ajung sa se considere unul pe altul adversari si nicidecum prieteni sau colegi iar asta, din punctul meu de vedere, nu duce decat la o degradare. Toti gandim ca suntem diamantul dintre carbuni, insa de cele mai multe ori e o conceptie gresita si trebuie sa ne debarasam de o astfel de gandire.

Imi pare rau ca s-a pierdut spiritul de echipa de mai pretutindeni, pentru ca doar prin asta se mai putea face lucruri cu adevarat valoroase, foarte rar se mai descopera un om care sa reuseasca de unul singur si asta face sa mergem din prost in mai prost si micile licariri de succes sunt acoperite de insuccesele constante.

Starile de zi cu zi

By | Gânduri | No Comments

Ati observat cum starile voastre se schimba de la o zi la alta fara niciun avertisment si fara niciun motiv anume? E ceva normal? Intr-o zi esti in culmea fericirii si orice s-ar intampla nu ti-ar putea schimba starea iar a doua zi esti iritat de orice si oricine. Dar e mai mult decat stare, e vorba chiar de fizic cateodata, cum uneori esti obosit desi nu ai facut mai nimic obositor toata ziua si ai dormit suficient de mult iar cateodata ai treaba exagerata si doar cateva ore de somn si nu simti nici cea mai mica urma de oboseala?

Ce cauzeaza aceste schimbari drastice as putea spune de stare, atat fizice cat si psihice si bineinteles, emotionale. Putem urmari ideile lui Freud si Jung dar parca e mult prea simplu si mult prea complicat in acelasi timp ca aceste stari sa fie descrise prin cuvinte, bineinteles ca au ceva psihologic la baza dar nu cred ca sunt doar atat, dar mai presus de toate: sunt aceste simtome perfect naturale sau arata o degradare a spiritului si a fizicului?

Adica teoria nu e chiar atat de deplasata, nu? Omenirea (caci e vorba de o generalizare) se degradeaza pe zi ce trece, sau poate se imbunatateste, e greu de spus avand in vedere ca durata de viata a oscilat in ultimele secole destul de mult. Banuiesc ca depinde de foarte multi factori, de la clima la mancare si chiar pana, de ce nu, la orele de somn ale fiecaruia.

Totul se schimba si noi facem parte din tot, asa e cam greu sa te iei dupa ce zic doctorii sau dupa Freud si Jung avand in vedere ca nu stim daca ne indreptam spre mai bine sau spre mai rau. Bineinteles, aceasta analogie transcende mult mai departe de starile de oboseala si/sau plictiseala cotidiene ale individului si ajunge la analizarea intregii sale vieti, iar analizarea unei vieti, din punctul meu de vedere, e inutile deoarece fiecare viata e unica si a analiza una si a o prezenta ca o generalizare este o greseala majora.

Revenind la starile de zi cu zi, sunt curios care sunt factorii care determina schimbarile de stare, nu vorbesc de elemente patologice sau de traume care schimba personalitatea si comportamentul ci de acele lucruri marunte(sau poate nu!) care fac viata noastra sa fluctueze incontinuu. Ma fascineaza faptul ca pot fi surprins in fiecare zi de o alta stare, de un alt eu desi e cam mult spus. Cine sau ce determina aceste schimbari? Sunt eu de fiecare data sau fiecare stare reprezinta o parte individuala prinsa in aceeasi entitate, ele facand cu schimbul intr-o ordine haotica? Cred ca am sa cercetez mai indeaproape aceasta chestiune deoarece ma intereseaza destul de mult si sper ca voi avea cateva raspunsuri pe cand voi aborda din nou acest subiect.

Incearca

By | Gânduri | No Comments

Pornind de la articolul anterior am realizat ca poate am generalizat un pic prea mult pentru ca nu sunt doar oameni care asteapta ci si oameni care cauta acel ceva.

Problema e ca multi cauta cu capul in pamant, le este prea rusine/frica sa priveasca in fata si sa caute cu adevarat, se autocompatimesc si nu prea inteleg de ce. Adica… e destul de usor sa faci ceva daca te-ai apucat deja de el, cel putin asta e problema mea: inceputul.

Imi doresc ca oamenii sa incerce mai mult pentru ca exista oameni cu adevarat potential care ar putea face o diferenta, o schimbare, dar nu o fac pentru ca nu au curaj. Statisticile arata ca foarte putini reusesc si multi renunta din start din teama de a esua, si e pacat pentru ca daca nu incercam cu siguranata nu o sa reusim niciodata.

Tot timpul mi-am dorit ca oamenii sa devina ceea ce vor, sa faca tot ce le trece prin cap si sa nu le fie frica de nimeni si nimic, incluzand esecul, insa realizez ca poate sunt un pic nerealist, dar sunt satul de oameni care plang mereu ca nimic nu li se intampla si au senzatia ca intreg universul e impotriva lor, ca orice ar face nu le iese, ca oricat ar invata nu o sa ia niciodata 10 la examen, ca oricat ar incerca fata (sau baiatul) visurilor lor nu ii baga in seama si asa mai departe. Cateodata e adevarat, nu tot timpul iti iese, ar fi mult prea usor daca ar fi asa, dar nu cred ca o infrangere trebuie sa te faca sa renunti la tot, trebuie sa incerci orice s-ar intampla.

si cu noi cum ramane?

By | Gânduri | 2 Comments

M-am saturat! Peste tot lumea e nemultumita de starea drumurilor, de fluxul traficului, de lipsa locurilor de parcare, etc. Dar cu pietonii cum ramane? Noi nu avem drepturi?
Eu sunt un pieton, merg mai peste tot pe jos si nu-mi pare rau ca pierd timpul pe drum, imi place si cu asta basta, nu trebuie sa ma scuz pentru asta, dar de la o vreme devine imposibil sa fii pieton. Nimeni, repet: NIMENI nu da doi bani pe noi, nu ni se acorda nici o umbra de prioritate, tot timpul noi suntem cei injurati desi noi trecem pe trecerea de pietoni, unde pietonii au prioritate dar credeti ca ii pasa cuiva de noi? Nici gand…
M-am saturat ca de fiecare data masinile sa opreasca pe zebra, sa nu acorde deloc prioritate chiar daca au rosu la semafor, sa tot blocheze trecerea de pietoni parca numai de al dracu si e foarte frustrant si devine din ce in ce mai periculos sa mergi pe strazi.
Alt lucru extrem de enervant e cu parcarea, politia da amenda daca parchezi pe anumite sosele, insa te lasa in pace daca parchezi pe trotuar, asta e corect? Ala e locul meu, pe acolo merg EU, am si eu drepturi, am si eu nevoie de o banda pe care sa circul si nu pot. E ceva de-a dreptul dezgustator, ma irita la culme insa nu se face nimic, ba dimpotriva, se incurajeaza sa se parcheze pe trotuar ca sa nu incurce circulatia. Am si eu carnet de sofer, de mai bine de 3 ani chiar, nu am condus de foarte multe ori in timpul asta pentru ca nu ma atrage dar stiu ca ceea ce fac ei e ilegal ca sa nu mai zic ca e fara bun simt.
E frustrant, pe bune, si este o limita si la asa ceva, insa nimeni nu prea o respecta. Unii sunt atat de nesimtiti incat te injura ca traversezi trecerea de pietoni cand ai verde, am ajuns la culmea culmilor. Locuim intr-un stat in care soferii sunt Dumnezeu, in tara asta ei au puteri depline si doar ei au nevoi, doar ei platesc taxe.
Stiu ca nimic nu se va schimba daca eu scriu aici dar cel putin ma simt eu mai bine, insa intr-o zi nu voi mai rezista si ziua aia cred ca va fi destul de curand. Am sa sar pe capota unuia pana o fac zob, macar sa stiu ca un sofer a simtit furia unui pieton.

Carte: Povestea tarfelor mele triste

By | Cărți | No Comments

Gabriel Garcia Marquez imi dovedeste inca o data cat de bun povestitor e si nu numai atat, si ce imaginatie extraordinara, demna de un autor postmodern adevarat.
Romanul, care este de fapt un micro roman, este despre un om care atinge varsta de 90 de ani si dintr-o data i se face pofta de o virgina si se hotaraste sa sune o matroana celebra sa ii faca rost de una si de aici incepe o poveste minunata. Marquez ne poarta intr-o povestire in care se amesteca foarte multe sentimente si sare de la amuzament la seriozitate cu o lejeritate extraordinara.
Povestea nu este doar despre dragostea unui batran fata de o minora ci este si despre imbatranire, despre cum uiti lucruri si in acelasi timp iti amintesti lucruri la acea varsta, despre cum te vad cei tineri si despre cum te vad cei de o seama cu tine si astfel incepi sa-ti faci o idee despre ce inseamna sa imbatranesti.
Desigur ca tema este si despre atemporalitatea dragostei, faptul ca un batran de 90 de ani se indragosteste de o fata de 14 ani nu ceva atat de spectaculos si nici vulgar, dar asta doar din cauza talentului extraordinar de povestitor al lui Marquez.
Romanul este foarte accesibil si nu necesita mai mult de 2 ore pentru a fi parcurs in intregime asa ca merita sa ii acorzi acest timp deoarece lasa o amprenta asupra gandirii si bineinteles este scrisa de un mare autor care stie ce scrie si o face foarte bine.

Carte: Arsa de vie

By | Cărți | No Comments

Marturia socanta a unei supravietuitoare a ritualului numit crima de onoare, obicei barbar islamic de a ucide o femeie din damilie care a incalcat una din regulile religii respective, evitand astfel rusinea publica a familiei.
Supravietuitoarea in cauza, cunoscuta sub pseudonimul de Suad, relateaza in aceasta carte cum s-a nascut, crescut si “murit” intr-un sat din Cisiordania, insa si mai mult de atat, prezinta cu o exactitate uimitoare obiceiurile inumane ale islamicilor din acele locuri. Femeile nu au nici un drept in aceste locuri si sunt batute, torturate si omorate fara nici un fel de mila de catre proprii frati sau parinti pentru niste lucruri pe care noi le consideram absolut normale. Desi este vorba de o alta cultura si o alta religie nu poti sa nu te cutremuri de dezgust si furie fata de acesti oameni si de aceste obiceiuri.
Suad povesteste despre cum propria mama isi sufoca fiicele imediat dupa ce le nastea pentru simplul motiv ca erau femei, lucru considerat murdar in lumea islamica, doar baietii erau binecuvantare in fata familiei. De asemenea aflam cum fratele isi omoara propria sora pentru simplul fapt ca parintii asa au decis. Si lucrul care ma dezgusta cel mai mult este ca acest lucru este facut cu o naturalete desavarsita, nici cea mai mica urma de mila nu exista in acesti oameni (daca pot sa le spun asa!).
Istorisirea lui Suad este reala, nu este fictiune, ea ne arata cu totul alta lume, o lume care este complet diferita dar in acelasi timp la fel cu a noastra. Povestirea autoarei este prezentata de la inceputul vietii si pana la noua ei viata in Europa, ascunzadu-se in continuare de teama ca daca propria familie afla ca este inca in viata ar trimite pe cineva sa o ucida.
Sunt multe de spus despre aceasta carte, despre aceasta familie, desprea aceasta tara, desprea aceasta religie, insa nu vreau sa povestesc tot, poate asa am sa va incurajez sa cititi cartea.

Asteptand un Godot

By | Gânduri | One Comment

Stand… gandind… reflectand… pentru?
Pornind de la piesa de teatru a lui Samuel Beckett, Asteptandu-l pe Godot, stau si ma intreb: eu ce astept?
Asta facem toti (sau cel putin, majoritatea!), stam si asteptam sa apara ceva, sa vina salvarea de dupa colt, sa fim mai fericiti, mai bogati, mai sanatosi, etc. Insa nu facem absolut nimic in sensul in care vrem sa mergem ci doar asteptam ceva, nici noi nu stim exact ce, cum arata, ce culoare are, ce miros, etc. Dar asteptam…
Nu e asa ca suntem exact ca Didi si Gogo? Si ei asteptau pe cineva, nici ei nu stiau pe cine, pe cineva care sa ii scoata din o rutina si sa le ofere ceva nou. Exact asa suntem toti: stam in rutina noastra zilnica si asteptam! Nu conteaza ce, fiecare asteapta altceva, dar exact la fel ca si celalalt, nu exista discriminare.
Mi-a trebuit ceva timp sa inteleg cine este acest Godot dar pana la urma am inteles: Godot este schimbarea, cel ce da inteles existentei. Si nu asteapta doar doi oameni pe acest Godot, ci o intreaga omenire, si nu pentru ca am avea nevoie de el, ca am fi prea neputinciosi sa ne descurcam singuri ci pentru ca suntem orbi, cautam dragostea in departare dar ea este langa noi, visam la bani prin metode complicate cand cel mai usor e sa ii faci simplu si aproape in locurile pe care le cunosti, cunoscand nevoile oamenilor, etc. Astia suntem, oameni prea speriati de schimbare dar care o asteapta mereu, facem in fiecare zi acelasi lucru pentru ca suntem comozi si pentru ca ne e frica de schimbare.
Undeva, candva, cumva… trebuie sa incepem sa traim. Gata cu asteptarea! Insa pana acel moment va veni, il asteptam pe Godot!

Film: Apocalypse Now

By | Filme | No Comments

Un film de la care asteptam multe la cate am auzit despre el. A fost bun dar nu chiar atat de bun, cred ca unele lucruri se puteau face mai bine.
Filmul este, in esenta, despre degradarea umana, despre drumul fara intoarcere in care din om devii bestie. Actorii joaca imaculat, jos palaria in fata lor, rar mai gasesti asemenea performanta cinematografica insa asta e cam singurul lucru cu adevarat bun in tot filmul.
Nu am apreciat deloc durata excesiv de lunga a fimului, am inteles ca Francis Ford Coppola a vrut sa sublinieze dezastrul din locul acela uitat de lume, pe care noi il numim Vietnam, insa multe scene sunt degeaba.
Cat tine despre relatia film-nuvela (pt cei care nu stiu: filmul e ecranizarea nuvelei lui Joseph ConradInima Intunericului) este buna, sunt multumit de cum au reprezentat nuvela insa nu se compara, degeaba a luat 5 oscaruri.
Per total este un film bun spre foarte bun, care si-a castigat pe merite reputatia de film “must see”, Martin Sheen face un rol de exceptie, poate chiar cel mai bun al carierei lui, Robert Duvall este de asemenea extraordinar de bun. Cat despre Marlon Brando… este prea putin, apare in ultima jumatate de ora a filmului si desi e buna nu e chiar atat de extraordinara prestatia sa. De asemenea este mult prea gras pentru a il reprezenta bine pe colonelul Walter E. Kurtz (in nuvela tot Kurtz), insa Martin Sheen il prezinta de minune pe capitanul Benjamin L. Willard (in nuvela, Marlow).
Rating personal: 8/10