Tag Archives: Salman Rushdie

Carte: Surasul Jaguarului

Desi nu e fictiune, Surasul Jaguarului are acea aura de realism magic atat de specifica Americii latine si atat de specifica autorului. Daca mai adaugam ca este vorba despre Nicaragua, iar autorul este Salman Rushdie, nu facem decat sa prevestim o carte superba.

In 1986, pe cand comunismul inca era in floare si el inca nu era condamnat la moarte, Salman Rushdie se duce intr-o vizita in Nicaragua pentru a scrie un reportaj despre razboiul de gherila care avea loc acolo. O tara micuta si fierbinte atat de nesimnificativa si uitata de lume, dar dorita atat de tare de comunisti cat si de CIA incat se purta un razboi care doar rece nu se putea numi.

Cartea nu este doar despre razboiul care acapara toata mass media si timpul comentatorilor politici, cartea este si despre oamenii care locuiau in acea mica si frumoasa tara din America Latina, despre agricultori si artisti, despre oameni fericiti si despre oameni devastati. Mica carticica, in doar cateva zeci de pagini, ne ofera o perspectiva foarte larga asupra unei lumi de care nu stiam mai nimic si de care, nici astazi, nu ne pasa. O frumusete indescriptibila uitata undeva intr-o mare de tari micute, ingramadite una in cealalta, care vorbesc aceeasi limba dar care nu ajung niciodata la un numitor comun.

Fascinatia autorului, dar si a cititorului, este legata de talentul nativ al locuitorilor din Nicaragua asupra poeziei, aproape toata lumea pe care o intalneste in mica sa excursie este un iubitor sau un creator de poezie. de la oamenii care facea parte din guvern pana la oamenii de rand poezia era la fel de importanta ca si aerul cald pe care il respirau.

Scrisa intr-un mod obiectiv dar care, in anumite momente, tinde sa ia partea unuia sau altuia creeaza din acest minunat reportaj o adevarata carte postala a unei tari de care multi din noi nici nu avem habar ca exista. Dar ea exista si este un mic paradis tropical cu oameni fantastici dar, ca o compensatie, este macinata de durere, razboi si foamete.

 

Carte: Joseph Anton

Printr-o mișcare de-a dreptul impresionantă, Salman Rushdie se expune pe foaie așa cum nu a mai facut-o niciodată: o carte de memorii. În Joseph Anton el se reprezintă pe sine, vorbind despre o viață care a fost mult prea crudă cu el, dar pe care a trait-o cu, mai mult sau mai puțin, stoicism. Încercînd sa rămînă obiectiv, detașîndu-se de sine (printr-o minunată persoană a 3-a) ne povestește viața omului care a luptat pentru existență și dreptul la liberă exprimare.

Nu sîntem cruțați de nimic: aflăm despre cum a fost la școală (departe de familie și țara natală); despre viața de copywriter (Naughty, but nice!); cum a început aventura literară; cum a fost condamnat la moarte și a fost nevoit să stea ascuns și să sufere în tăcere în timp ce alții zbierau din toti plămînii la televizor cerînd moartea sa; despre cum și-a cunoscut, iar apoi divorțat, soțiile; despre cei doi copii ai săi și, în același timp, despre toți oamenii minunați care i-au fost alături cu o vorbă bună, un articol favorabil sau o casă conspitativă atunci cînd a avut nevoie. Îi trăim viaţa, gîndurile, dragostea, tragedia, durerea, frica, coşmarurile!

Sîntem obișnuiți ca Sir Salman Rushdie să ne spună basme moderne, pentru adulți dar şi pentru copiii din noi, pline de aventură și umor, dar nu am fi crezut că însuși viața marelui scriitor a fost un basm, poate prea modern, o parabolă tristă, dar cu un final, sperăm, fericit.

Carte: Orient, Occident

O carte care reuneste 9 povestiri ale lui Salman Rushdie care au la baza diferenta dintre cultura occidentului si cea a orientului, tema deloc surprinzatoare pentru fanii lui Rusjdie care a aratat de-a lungul anilor o oarecare obsesie pentru cele doua culturi spunand de multe ori ca una din cele mai importante caracteristici ale sale este neapartenenta.
Desigur, neapartenenta lui Rusdie nu este doar cea de spatiu si timp, ea are radacini mult mai semnificative precum cultura si religia, unul din cele mai bune exemple ar fi Versetele Satanice care, lasand la o parte conotatiile religioase, este un roman despre aici si acolo.
Aici si acolo nu reprezinta doar diferenta dintre India natala si Marea Britanie in care locuieste ci reprezinta realitatea si fictiunea, spatii care de foarte multe ori se intersecteaza una cu alta in scrierile lui Rushdie iar cartea de fata nu face exceptie.
Povestirile sunt scurte si au o urma fina de ironie care le face mult mai savuroase. Unele povestiri includ amintiri din copilaria lui Rushdie, altele pur si simplu sunt inventate sau au o inpiratie din diferite intamplari la care a participat autorul.
O carte necesara pentru cei care sunt pasionati de stilul lui Rushdie, o carte care raspunde la cateva intrebari despre autor, stilul pe care il adopta cat si temele pe care le ia in considerare in operele sale.

toleranta: drept sau obligatie?

Sir Salman Rushdie spunea:

La ce bun toleranta daca nu toleram si intolerantii?

Si ma gandeam eu: suntem obligati sa toleram sau toleram doar cand vrem, doar cand ne convine? Libertatea care o avem astazi e dependenta de toleranta noastra sau, de fapt, de intoleranta noastra. Bineinteles ca in cazul lui Rushdie trebuie sa ne raportam la islam, o religie care nimeni nu vreau sa o ia la bani marunti, pentru faptul ca sunt multi ticniti in religia aia si nu e bine sa ne jucam cu ei.
El a facut-o, a platit un pret ce e drept dar a facut-o, asa cum unii americani au avut dreptul sa arda steagul si/sau o copie a declaratiei de independenta, asa si el a pus sub semnul intrebarii adevaraul incontestabil al religiei. Si bine a facut, a dat dovada de curaj si de intoleranta la abuz. Nu poti sa actionezi sub amenintare, nu e corect si nu isi mai are rostul
Pretul, insa, pe care oameni ca Rushdie l-au platit a fost extrem, sa nu poti sa-ti vezi copilul si sa nu poti sa scapi de snetimentul de frica, si toate astea doar pentru ca ai avut curajul sa te indoiesti? Traim intr-o lume trista si nu se prea vede orizontul in situatia de fata.
Si de aia intreb: cum e mai bine, cu toleranta sau fara? Sa toleram sau sa intoleram, si daca toleram: sa toleram si intolerantii?
N.B. Citatul e luat din povestirea La licitatia condurilor de rubin din volumul Orient, Occident de Salman Rushdie publicat de editura Polirom in traducerea Danei Craciun.

Film: Submission

Am aflat de acest film din 2 surse: din cartea Fecioara incatusata de Ayaan Hirsi Ali, care este si scenarista acestui film si din filmul Religulous, pe care l-am vazut acum cateva zile.
Cand ma gandesc la acest film ma gandesc la 2 lucruri, si anume: faptul ca regizorul, Theo van Gogh, a fost ucis de un fundamentalist extremist si despre mesajul pe care acest filmulet (are doar 10 minute) il transmite.
Realizat intr-o maniera minimalista care imi aduce aminte de piesele lui Samuel Beckett, filmul are un impact devastator asupra mintii care nu cunoaste inca anumite aspecte ale islamului. Da, filmul trateaza abuzul pe care femeile islamice trebuie sa le indure doar pentru ca barbatii din aceasta religie interpreteaza cum vor Coranul.
Nu stiu daca Mohammed calauzit de Allah a scris aceste versete realizand la ce chinuri oribile vor fi supuse femeile barbatilor acestui cult, dar nu despre asta e vorba, ci e vorba de cum barbatii interpreteaza versetele in asa fel incat ei sa aiba dreptate, femeile nemaipuand sa se justifice sau apere in vreun fel.
Versetele satanice a lui Salman Rushdie arata cum aceasta religie a inceput si cat de nesigura si subiectiva este, Arsa de vie a lui Suad arata chinurile groaznice pe care femeile din islam trebuie sa le suporte din cauza inculturii extraordinare a membrilor acestei religii. Doua carti care te pun pe gandit.
Theo van Gogh a fost asasinat, Ayaan Hirsi Ali este nevoita sa se ascunda din cauza amenintarilor, Salman Rushdie a fost condamnat la moarte, Suad inca mai poarta sechelele tineretii sale. Cate marturii mai sunt? Cate motive mai ne trebuie sa realizam ca religia, nu doar a islamului, este periculoasa si ca trebuie sa scapam de ea?

Carte: Versetele Satanice

Probabil unul din cele mai celebre si controversate romane ale postmodernitatii si nu numai, Versetele Satanice fiind si o capodopera absoluta a contemporaneitatii care a platit un pret destul de mare pentru asta, dar pretul cel mai mare, probabil, a fost platit de autorul sau, Salman Rushdie, care s-a ales cu o condamanre la moarte. Condamnarea la moarte in 1988 a lui Salman Rushdie de catre Ayatollahul Khomeini l-a facut pe autor sa fie nevoit sa se ascunda o perioada destul de lunga, nevoit sa-si abandoneze familia si sa ramana sub protectia politiei constant. Lucrurile in timp s-au mai schimbat, Rushdie a devenit o persooama un pic mai publica dar inca este pazit foarte bine, mai ales ca in 2006 Iranul a anuntat ca fatwa (condamanarea la moarte) este inca valabila.
Romanul trateaza o multime de lucruri, de la istoria religiei islamului pana la conditia imigrantilor in Londra, romanul facand aluzie de la evenimente cotidiene pana la legende precum cea a versetelor satanice. Rushdie foloseste acelasi stil caracteristic, “magic realism”, care ofera romanului o originalitate absoluta mai ales ca este presarat peste tot cu elemente hinduse.
Povestea este despre Gibreel Farishta si Saladin Chamcha, doi actori care par atat de diferiti dar in acelasi timp atat de asemanatori, pataniile lor fiind unul din firele narrative ale romanului. De la metamorfozarea lui Saladin Chamcha in tap la angelizarea lui Gibreel (care este echivalentul ingerui Gabriel in religia Islamica) pana la ironizarea profetului Mohamed (principalul motiv pentru condamnarea la moarte a autorului), romanul da senzatia de unicitate peste tot, autorul exprimandu-se direct, puternic si necenzurat, transand fara mila cele mai sensibile subiecte.
Desi este fara indoiala o capodopera, ma vad nevoit sa spun ca nu cred ca romanul reflecta exact opiniile autorului despre subiectul care scrie; bineinteles ca ironizarea religiei islamice si nu numai precum si ridiculizarea profetului Mohamed si a apropiatilor acestuia sunt prezentate ca opinii pertimente si comice, dar ced, cu tarie, ca multe lucruri au fost puse doar pentru a incita spiritele astfel asigurandu-se o promovare extraordinara a romanului aducandu-i autorului nu doar celebritate dar si o resursa financiara considerabila.
Lasand deoparte prejudecatile religioase si motivele mai mult sau mai putin cinstite de a scrie un asemenea roman, Salman Rushdie isi croieste drum spre locul celor mai buni autori contemporani, putand fi considerat “un classic in viata”. Versetele Satanice este romanul care trebuie sa-l cititi, daca nu pentru modul original in care a fost scris atunci macar pentru o mai buna cunoastere a religiei si a diferitelor legende si culturi care exista in prezent, pentru a vedea pana unde poate ajunge dreptul la exprimare si, poate, sa invatam cu ceva adevarat folositor din el.
Desi Biserica Ortodoxa Romana si-a indemnat supusii sa nu il citeasca si sa opreasca publicarea sa, eu spun ca trebuie citit neaparat pentru ca este un roman care merita sa fie lecturat, originalitatea sa si tema care o atinge sunt lucruri pe care oamenii trebuie sa le cunoasca.

Dacian