Tag Archives: literatura britanica

Carte: Stalin

Marele monstru din est nu ne vine in minte foarte des, desi poate mai des decat ar trebui; trebuie sa traim cu ideea ca in lume exista oameni care ii seamana, care ii copiaza ideile si transforma lumea intr-un infern. O carte despre Stalin e necesara, trebuie investigata viata sa pentru a invata de unde a provenit si daca a exista ceva care l-a transformat in bestia care a fost, si daca da sa o putem elimina ca sa nu mai poata contagia si pe altii.

Prin paginile lui Paul Johnson aflam o sumedenie de lucruri despre Stalin, cum ca ii era teama sa plece in afara teritoriului URSS, sau ca a avut o vocatie teologica in tinerete, renegata la maturitate pentru a intra in gratiile partidului comunist care avea o directie  atee. Personajul Stalin a fost complex, multe mici detalii l-au marcat si i-au dictat comportamentul pe care astazi il cunoastem, dar la radacina el a ramas mereu la fel: nemilos si bolnav dupa putere.

Biografia e scrisa succint, fara prea multe detalii, destul de subiectiva, dar care aduce niste informatii despre Stalin care poate ne-au scapat la lectiile de istorie, are un iz de reamintire si reuseste sa aduca in prim plan exact lucrurile pe care ar trebui sa le depistam astazi si la alti conducatori pentru a nu le oferi aceleasi unelte de a deveni ceva de care nu mai putem scapa si care ne va urmari pentru tot restul vietii.

Carte: Sweet Tooth

Ian McEwan este unul din autorii pe care ii prefer atunci cand vine vorba de relaxare, nimeni nu reuseste sa imi ofere o stare de liniste si odihna asa cum o face el. Cand vine vorba de o carte pe care sa o citesc in vacanta tot timpul ma indrept catre raftul unde tin cartile lui. Romanul nu m-a dezamagit, a fost exact lectura pe care o cautam in timp ce priveam soarele desupra Mediteranei, aflandu-ma pe un sezlong in solarul unui hotel in apropeirea Barcelonei.

Cu o intriga meticulos gandita si elaborata, McEwan aduce in discutie momentul in care incerca sa devina un scriitor si, in acelasi timp, evenimentele ce se derulau in acei ani. Pornind de la povestirile pe care le-a scris si anumite elemente biografice ale vietii sale, autorul construieste un scenariu neverosimil, dar incitant, la care isi adauga propriul stil si dezvolta un roman usor, amuzant si captivant.

O femeie frumoasa, spion sub acoperire, care are o aventura cu un tanar scriitor si care incearca sa isi traiasca viata fara a fi zguduita de mentaliatea vremii, dar intr-un vesnic conflict cu ea insasi. Un personaj agreabil, care trezeste empatia si care te atrage intr-o lume plina de evenimente, sentimente si sacrificii. O lume care pare extrem de indepartata, dar care, de fapt, este istoria noastra recenta, plina de frica si un strop de nebunie. Acea spaima si nestare care a slefuit o generatie intreaga.

O carte frumoasa care merita citita doar pt elementele autobiografice ale lui Ian McEwan, care se prezinta pe sine cu umor si care reuseste sa te acopere cu atmosfera tineretii lui, un mediu familiar dar necunoscut, cu oameni normali dar speciali prin anumite trasaturi memorabile.

Carte: Solar

Cînd ne gîndim la fizica teoretică ne imaginăm o lume suprarealistă populată de electroni, găuri negre, supercorzi, Big Bang, sisteme fotovoltaice şi, bineînţeles, acceleratorul de particule de la Geneva. Cînd vine vorba de fizicieni ne imaginăm acei oameni cu barbă în sacouri din tweed cu coatele peticite; oameni care vorbesc o limbă secretă în care se ascunde secretul omenirii, o limbă inaccesibilă muritorilor de rînd, plină de ecuaţii matematice care o protejează şi îi oferă acea învaluire de mister de care are nevoie pentru a le oferi fizicienilor reputaţia de genii absoluţi.

Dar dacă vi s-ar spune că fizicienii sunt nişte oameni simpli, scunzi şi cu burtă, care au probleme în căsnicie şi care, mai mult sau mai puţin evident, suferă de criza vîrstei mijlocii precum oricare altă persoană de pe pamînt? Parcă nu e aşa de uşor să ne imaginăm că Stephen Hawking are o viaţă sexuală (dar are, mărturie stau copiii săi), aşa-i? Şi totuşi, dacă am întreprinde un asemenea exerciţiu de imaginaţie, ce am descoperi?

Ian McEwan îşi asumă acest exerciţiu şi ni-l oferă pe Michael Beard, un fizician – laureat al premiului Nobel – mic şi gras, aflat la a 5-a căsătorie (aflată, bineînţeles, în declin), plictisit de ceea ce l-a făcut celebru şi în căutare de o nouă metodă de a reveni în lumea reflectoarelor şi a adulării. Dînd dovadă de o lipsă totală de scrupule, Beard fură, minte, şi manipulează într-un roman care vă va altera, indiscutabil, modul în care priviţi ştiinţa.

Sentimentul unui sfarsit

A început frumos: o poveste tipic britanică care părea înrădăcinată în acel aspect rural atât de predictibil și de idilic. Dar nu avea să se rezume la o relatare despre o țară de la care, parcă, nu ne mai așteptăm la prea multe, ci o istorie care te lasă pe gânduri mult timp după ce ai lăsat-o din mână.

Este istoria unei prietenii cu inceput, mijloc și… deși aș vrea să spun că are și un sfârșit, nu pot. Nu are un sfârșit, decât dacă vrem noi să ne imaginăm unul, și ar fi păcat să facem una ca asta. Sfârșitul nu e decât un sentiment pe care autorul nu ne lasă să îl simțim, nu cu adevărat. Dar nu e atât de ușor! Nu putem să stăpânim ideea până la capăt pentru că apare îndoiala: dar dacă? O carte al cărei final este cu adevărat un sentiment care te sfâșie, care te sfârșește.

Tinerețea, iubirea, filozofia, moartea. Toate sunt parte din aceasta viață care este transpusă atât de ușor din realitate în paginile unei cărți mult prea scurte pentru povara pe care trebuie să o poarte. Autorul nu ne scutește de rușinea omului ajuns la bătrânețe care este nevoit să privească inapoi la greșelile pe care le-a făcut în tinerețe. Copilăria, adolescența și maturitatea sunt incercări greu de îndurat și, inevitabil, fiecare lasă urme adânci care dăinuie. Nu poți să te separi de propria iubire, propriile prietenii, propria-ți viață. O carte care rasună, indiferent de generație.

Carte: Colectionarul

Primul roman publicat al unuia dintre cei mai buni si experimentalisti autori britanici postmoderni. Un adevarat simbol al puterii literaturii si al stilului in care informatie este oferitat cititorului, o stilizare a naratologiei care ofera o esenta aparte fictiunii.
Lasand deoparte toate conceptele stilistice, Colectionarul este un roman fantastic, o adevarata fereastra in mintea unor oameni, care pot dar, in acelasi timp, nu pot intra in niste stereotipuri. O poveste interesanta care poate fi privita din foarte multe unghiuri si care ofera, pe langa actiunea propriu zisa a romanului, si niste idei de ansamblu despre literatura epocii in care romanul a fost scris.
John Fowles a fost, pentru mine, un autor care m-a prins in jocurile lui, desi stiu ca isi propune mereu sa isi tortureze cititorul, sa il epuizeze psihic, sa il rasuceaca in toate partile si sa il chinuie pana aproape de momentul cedarii, iar acest roman nu face exceptie. Probabil doar in Magicianul a putut sa ofere un spectacol mai grandios decat aici.
Faptul ca mania personajului sau a determinat labili psihici sa ii urmeze exemplul este un act care nu desfiinteaza sub nicio forma importanta si celebritatea scrierii sale. Nu este el de vina ca niste idioti au rapit si au omorat femei precum face personajul principal din roman, desi nu cred ca rapitorul este personajul principal ci Miranda, fata rapita.
Este foarte greu de spus pe cine este focalizata actiunea: pe rapitor sau pe cel rapit? Care are avantajul in fata cititorului? Eu cred ca amandoi au un impact egal. Nebunia si snobismul, ignoranta si intelectualismul sunt niste factori complementari care prind foarte bine si ofera un amalgam de culori vii care nu fac altceva decat sa ofere o finete fara de asemanare ideilor lui Fowles.
Daca doriti un roman cu niste urme subtile de thriller, daca doriti un roman care sa analizeze psihicul uman, daca doriti sa cititi un roman care o gama vasta de stiluri, daca pur si simplu doriti un roman care sa va tina cu sufletul la gura de la inceput pana la sfarsit, cititi Colectionarul.

Dacian