Unul din lucrurile la care mă aștept atunci când încep o carte de un autor român, mai ales dacă e vorba de un roman de debut, este că o să se ia prea în serios – că stilul nu va prima, iar ideile vor fi mult prea exacerbate și cu un singur sens. O mică prejudecată pe care mi-o asum, dar care de cele mai multe ori se dovedește a fi adevărată.
Romanul lui Liviu Iancu sare de aceste tipare; de fapt sare peste tot de ce te-ai putea gândi că vei găsi in el. Limbajul e sincer, poveștile sunt amuzante, morala e clară (dar cu loc de interpretare), iar succesiunea de povești și personaje îți reamintește de propria copilărie, de nebuniile mai mult sau mai puțin gândite pe care le-am făcut toți, indiferent de generație. Poate că ne desparte un deceniu, dar modul in care am privit aceste experiențe este al naibii de asemănător cu cel al autorului – o plimbare prin acest univers subiectiv numit viață care te plimbă pe tot felul de cărări, sculptându-ți modul de a gândi și cum te raportezi la cei din jur.
Cu un umor care trece de la finețuri la grosolănii în aceeași frază, personaje bine construite, cu o sinceritate absolută, de obicei printr-o natură simplă alimentată de alcool, și un tempo care-ți aduce aminte de ce adori să citești povești, romanul Xanax e o lectură de plăcere care te poartă prin locuri familiare și te alină în moduri neașteptate.
Romanul, insă, e mai mult decât despre o nostalgie a unei copilării care nu vrea să moară; el este o reflecție a procesului maturizării – o selecție a ceea ce e important și merită păstrat, deși poate nu cel mai sanătos, la o analiză a unei societăți și a unor tipologii de oameni care pot trece de la modele de integritate la jeguri umane. Pe scurt, o reflecție reală a unui spațiu și al unui timp, privită subiectiv prin prisma experiențelor autorului.
Că vrem sau nu, indiferent de modul în care privim clișeele clasice ale literaturii române, astfel de romane sunt trecerea într-o nouă eră, o altfel de identitate dezvaluită și altfel de valori artistice.
Comentarii recente