La prima vedere nu pare un roman interesant, chiar deloc. Pare anost și fără speranță – două povești fără substanță care se unesc într-un mod simplist. Noroc că e scurt, dar și aia e o problemă – povestea nu are timp să se dezvolte, rămâi la sfârșit cu o narațiune neterminată.
Cu toate acestea romanul are ceva de zis, și o zice chiar de la început când povestește despre instalația artistică creată de Douglas Gordon numită 24 Hour Psycho – filmul Psycho regizat de Alfred Hitchcock făcut să dureze 24 de ore – cadre încetinite care te fac să absorbi povestea într-un cu totul alt mod.
Aici, cred, stă secretul – DeLillo vrea să privim romanul la fel cum personajul din roman privește instalația artistică. Ideea e ca romanul să spună o poveste atunci când e citit într-un mod obișnuit (la fel ca vizionarea filmului Psycho) și o alta când este luat cadru cu cadru – cumva reușește să ofere un plus de informație și să captiveze într-un alt mod. Pe lângă povestea propriu-zisă putem să vedem si modul de creație din spate. Un experiment simpatic, dar care nu cred că e dorit de publicul larg care e în cautarea unui roman captivant si bine scris – din păcate DeLillo nu e genul ăla de scriitor.