Carte: Xanax

By | Cărți | No Comments

Unul din lucrurile la care mă aștept atunci când încep o carte de un autor român, mai ales dacă e vorba de un roman de debut, este că o să se ia prea în serios – că stilul nu va prima, iar ideile vor fi mult prea exacerbate și cu un singur sens. O mică prejudecată pe care mi-o asum, dar care de cele mai multe ori se dovedește a fi adevărată.
Romanul lui Liviu Iancu sare de aceste tipare; de fapt sare peste tot de ce te-ai putea gândi că vei găsi in el. Limbajul e sincer, poveștile sunt amuzante, morala e clară (dar cu loc de interpretare), iar succesiunea de povești și personaje îți reamintește de propria copilărie, de nebuniile mai mult sau mai puțin gândite pe care le-am făcut toți, indiferent de generație. Poate că ne desparte un deceniu, dar modul in care am privit aceste experiențe este al naibii de asemănător cu cel al autorului – o plimbare prin acest univers subiectiv numit viață care te plimbă pe tot felul de cărări, sculptându-ți modul de a gândi și cum te raportezi la cei din jur.
Cu un umor care trece de la finețuri la grosolănii în aceeași frază, personaje bine construite, cu o sinceritate absolută, de obicei printr-o natură simplă alimentată de alcool, și un tempo care-ți aduce aminte de ce adori să citești povești, romanul Xanax e o lectură de plăcere care te poartă prin locuri familiare și te alină în moduri neașteptate.
Romanul, insă, e mai mult decât despre o nostalgie a unei copilării care nu vrea să moară; el este o reflecție a procesului maturizării – o selecție a ceea ce e important și merită păstrat, deși poate nu cel mai sanătos, la o analiză a unei societăți și a unor tipologii de oameni care pot trece de la modele de integritate la jeguri umane. Pe scurt, o reflecție reală a unui spațiu și al unui timp, privită subiectiv prin prisma experiențelor autorului.
Că vrem sau nu, indiferent de modul în care privim clișeele clasice ale literaturii române, astfel de romane sunt trecerea într-o nouă eră, o altfel de identitate dezvaluită și altfel de valori artistice.

Începutul

By | +PLUS | No Comments

Dacă aș încerca acum să-mi amintesc cum era vremea în perioada 21-26 Decembrie nu aș putea să reușesc – a fost complet neașteptat să vină un email anunțându-mă că s-a infințat un nou partid și să-mi reamintească că, la un moment dat, am fost interesat de un astfel de proiect. Probabil că eram; probabil că acel ceva ce mă scosese afară in stradă să protestez (pentru prima oară vreodată) mă facuse să fiu interesat să iau parte la un experiment de genul acesta. Nu pot să-mi dau seama ce era în mintea mea, la fel cum nu pot să-mi imaginez cum era vremea în acele zile. Dar știu un lucru – chiar voiam să mă alătur unei astfel de inițiative și să încerc să pun lucrurile pe un drum bun – așa cum îmi aminteam că au fost în 2016 când lucrurile mergeau suficient de bine (sau atât de bine în comparație cu ce se intamplă astăzi) încât să nu mă gandesc la așa ceva, să pot să îmi continui planurile fără să fiu perturbat de situația dezastruasă în care simt că ne ducem traiul. Rapid, am printat adeziunea și am semnat-o; am scanat-o și am trimis-o la adresa indicată. Viața a mers mai departe ca și cum nimic nu s-ar fi întamplat.
Până în primele zile din Ianuarie – conduceam când un număr necunoscut mă apelează și îmi spune că prima ședința va avea loc la o cafenea din mall – încerc să memorez ora și locul și să-mi continui drumul. Știu că zâmbeam – știam că undeva, la un nivel mic, ceva se intamplă. Se forma o rezistență oficială, o alternativă la care puteam să iau parte. Eram entuziasmat.
Ședința nu a lăsat o memorie remarcabilă aspra mea, dar în schimb a reușit să îmi arate ce fel de oameni aderă la o astfel de idee – oameni care se simțeau, în mare parte, ca mine. Oameni care nu se mai confruntaseră cu așa ceva, dar erau dispuși sa-și pună la bătaie timpul, banii și experiența pe care le aveau pentru a duce țara pe un făgaș normal – unul în care oamenii să aibă posibilități de a trăi, o țară în care indiferent de studii, experiență sau clasă socială să poți să supraviețuiești decent, să poți să ai încredere în instituțiile statului și pentru a putea prospera până la nivelul pe care fiecare și-l dorește pentru sine.
Am devenit membru de partid, am avut prima ședinta, am cunoscut oameni care doreau să se implice. Începuse(m).

Film: Beasts of no nation

By | Filme | No Comments

La prima vedere, filmul oferă un plus de culoare față de carte – oamenii sunt mai bine definiți, locurile sunt scoase în evidență, situația e la fel de neclară, dar culorile îi dau un aspect mai intens.

Deși e la fel de sumbru precum romanul, filmului îi scapă anumite elemente care au oferit cărții un plus de originalitate – una era un dialog intern absurd și dureros, iar alta e o imagine vie a cruzimii oamenilor în general.

Filmul e bine scris și bine regizat, actorii sunt exact ce e nevoie de la o poveste despre un război civil într-o țară din continentul African – Idris Elba face un rol foarte bun, deși până și el pare necredibil, e greu de imaginat o persoană atât de macabră precum comandantul.

De la culori intense la încercarea de a oferi o morală filmul oscilează între extraordinar și penibil, dar reușește, cu ajutorul unor actori foarte buni, să creeze o atmosferă captivantă și o poveste care te va urmări o perioadă.

Carte: Punctul Omega

By | Cărți | No Comments

La prima vedere nu pare un roman interesant, chiar deloc. Pare anost și fără speranță – două povești fără substanță care se unesc într-un mod simplist. Noroc că e scurt, dar și aia e o problemă – povestea nu are timp să se dezvolte, rămâi la sfârșit cu o narațiune neterminată.

Cu toate acestea romanul are ceva de zis, și o zice chiar de la început când povestește despre instalația artistică creată de Douglas Gordon numită 24 Hour Psycho – filmul Psycho regizat de Alfred Hitchcock făcut să dureze 24 de ore – cadre încetinite care te fac să absorbi povestea într-un cu totul alt mod. Read More

Carte: Fiarele n-au patrie

By | Cărți | No Comments

Când mă gândesc la război de obicei îmi vin în minte imagini cu cel de-al doilea război mondial, sau războiul din Irak pe care l-am vazut și eu la televizor. Cel mai des probabil mă gândesc la filme precum Saving Private Ryan sau Full Metal Jacket. Dar toate gândurile mele merg in aceeasi directie: bărbati, pregătiți mai mult sau mai puțin, uniforme și un adversar real – o țintă clară.

Fiarele n-au patrie schimbă acest lucru: vorbim de copii luați de pe stradă sau de lângă familii și obligați, cu riscul pierderii vieții, de un comandant rebel să omoare cetățenii aceleiași țări. Nu au uniforme, de multe ori nu au nici arme, și nici o țintă clară – merg din sat în sat să omoare și să gasească mâncare.

Ticăloșenia umană poate lua multe forme, iar în vremuri de război cele mai odioase gânduri și atitudini se arată. Romanul nu cruță nimic – copii care văd cum parinții lor sunt asasinați. abuz sexual și, mai ales, gândurile neîncetate care îi macinăștiu că nu e bine că omoară, dar nu văd altă posibilitate; se roagă ca războiul să înceteze și să ducă o viață liniștită – vor să devină doctori sau ingineri, și astfel să aducă un beneficiu oamenilor din jur și să fie iertați de crimele pe care au fost nevoiți să le comite.

Deși e un roman de debut are toate calitățile unui roman serios, scris cu intenție și lucrat intens la a crea o lume verosimilă care poate absorbi citititorul – povestea e scurtă dar plină de motive care dăinuie destul de mult după ce ai citit ultima pagină.

Film: Silence

By | Filme | No Comments

Filmul respectă aproape la perfecție romanul, libertățile pe care și le asumă sunt neglijabile: ce e scos nu schimbă cu nimic mesajul inițial iar ce e extra se pliază foarte bine pe subiect, aducându-l cu adevarat în formă cinematografică.

Ce m-a surprins cu adevărat a fost faptul că torturile menționate în carte au fost parcă mai domoale, pe când în film erau duse un pic mai departe – dar probabil asta are de a face cu faptul că o voce interioară trebuie schimbată cu un element vizual, iar durerea este probabil unul din elementele care trebuiesc duse într-un cadru mai extrem pentru a reuși să stârnească aceleași emoții.

Pasul este lent, filmul durează peste 2 ore și 40 de minute, pentru a oferi spectatorului o metamorfoză completă – de la habotnicie fățișă la resemnare și, spre sfârșit, la rezistență silențioasă. Este cu adevărat remarcabil că Martin Scorsese a reușit să transpună într-un film o trecere a timpului credibilă, care reșește să arate cum o personalitate poate fi modelată în timp și cum idealismele tinereții pot fi depaășite de anumite evenimente și de trecerea timpului în general.

Au fost câteva elemente care nu cred că au fost foarte reușite: vocea lui Iisus (atât de absentă în roman, de unde și titlul) și replica preotului Ferreira în care îi explică lui Gonzalez că și Iisus s-ar fi apostaziat pentru a salva pe credincioșii săi – lucru complet neadevărat, Iisus probabil i-ar fi îmbărbătat să treacă cu “demnitate” peste suferință promițându-le viață eternă în dreapta Tatălui (ca în cazul crucificatului de langă el). Deși aceste elemente puteau fi adăugate cu un scop care mie îmi scapă, având in vedere modul în care credința este prezentată și faptul că Biserica Catolică s-a implicat în pregătirea actorilor, tind să cred că au fost decizii greșite.

Per total filmul oferă o ecranizare decentă, interpretarea este bună, iar cinematografia este extraordinară – aumite cadre te țintuiesc în loc cu mirajul lor. Din cauza pasului și a duratei, ca să nu mai menționez de acțiunea în sine, filmul nu a prins la public și va ramâne considerat un film bun, dar neremarcabil.

Carte: Tăcere

By | Cărți | No Comments

Una din cele mai importante lecții offerte de literatură sunt acele momente când o anumită bucățică uitată de istorie este readusă în atenția publicului larg, când redescoperim anumite episoade marcante ale istoriei în cărticele pe care nu de multe ori le ignorăm până când un anumit eveniment, cum ar fi un film, ni le aduc in față și ne oferă șansa de a le retrăi și asimila.

Este cazul de față cu romanul Tăcere – o carte cu un număr modest de cititori care a fost readusă în prim plan îndeosebi de recenta ecranizare a acesteia de către Martin Scorsese, un proiect pe care l-a derulat pe parcursul mai multor ani, dar care doar recent a fost preluat de mass-media.

Jumătate scris in stil spistolar si jumătate in narațiune la persoana a 3-a, romanul ilustrează experiența misionară a preotului Rodriguez în anul 1639 în Japonia pentru a da de urma mentorului său, preotul Ferreira, și soarta japonezilor creștinați de acesta care sunt persecutați de noii conducători japonezi.

Romanul oferă o viziune destul de violentă a experiențelor călugărilor misionari catolici și a japonezilor creștinizați de ei, mai ales prin prisma personajului principal, preotul Rodriguez. Prin vocea lui trăim o experiență, subiectivă desigur, sumbră și dezolantă a ceea ce înseamnă să vrei să trăiești în modul în care ți-ai propus într-o lume căreia nu-i pasă de preferințele tale personale, unde doar legea, haotică si opresivă, dictează toate aspectele vieții publice și personale.

Torturile și suferințele sunt tratate cu mult bun simț, probabil și pentru că sunt relatate de un preot cu adevărat pios, dar și pentru efectul cu mult sporit al indignării cititorui în aceasta formă. Efectul rezultat este exact ce autorul dorește – printr-o încheiere de fază extrem de liniștită oripilarea cititorului este garantată, o metodă excelentă de a crea o atmosferă de contemplație și reflectare a unui episod istoric atât de relevant în secolul XX.

Adevăratul mesaj al romanului este, însă, de ordin religios: de ce credem cu atâta tărie într-un Dumnezeu care tace in fața suferințelor celor care cred în el și, pe deasupra, deși este atotputernic, preferă să sufere lăngă ei în loc de a riposta?

Carte: Spovedania unui preot ateu

By | Cărți | No Comments

Majoritatea cărților despre religie, în special despre religia ortodoxă, sunt extrem de serioase și greoaie. De la lucrările de specialitate la critici aduse dogmei și practicii, cum ar fi Spovedanie la Tanacu, subiectul este tratat cu multă seriozitate și îi lipsesc orice fel de farmec și, mai ales, de umor. Cumva, totul in literatura Română legat de subiect s-a accentuat pe latura sobrului ca și cum de la sine înțeles este un subiect care merită respect.

Exact acest subiest este ce se vrea nou în această cărțulie de câteva pagini care, prin ochii unui preot, ne oferă o versiune umoristică a sferei religioase din țara noastră, într-un fel se vrea ca tot ce ne trece prin minte când ne gândim la preoți sa fie adus în cercul umorului românesc al hazului de necaz. Un preot care își ironizează enoriașii pentru modul în care se mint pe sine despre cum se văd pe ei înșiși, dar și pe oamenii din jurul lor. Despre cum pioșenia este o legendă tristă care nu se mai regasește decât in mitologia noastră de popor declarat, dar niciodată practicant, creștin.

Umorul se revarsă într-un mod grobian, îmi aduce aminte de umorul celor de la Vacanța Mare de prin anii 90 – acel umor atât de carecteristic nouă încât îl simțim ca pe o a doua natură. Bășcălia funcționează de minune în poveste, nu de puține ori m-am oprit pentru că aveam deja lacrimi în ochi și aveam nevoie de un respiro pentru a putea continua povestea. Dar, bineînțeles, când povestirea se întoarce pentru a reflecta viața povestitorului, totul ia din nou un ton de seriozitate si gravitate. Povestea se cam ramolește și nu își mai revine deloc.

În teorie cartea se vrea un argument pentru ateism – ironizănd credințele stupide atât de numeroase în spațiul ortodox și atât de adesea inundat de varii obiceiuri și tradiții împrumutate și inventate. Bătaia de joc asupra oamenilor simpli care au o oarecare credință, mai ales din cauza faptului ca nu au avut niciodată o alternativă și care au fost dintotdeauna o masă extrem de vulnerabilă si ușor manevrabilă, reprezintă dualitatea personajului care se vede deasupra celorlalți doar prin faptul că a avut acces și la o altă realitate. Partea de introspecție a autorului este oglindită, bineințeles, ca un model de urmat – ideea de control în fața haosului postmodern, unde necazurile și boala pot fi declașatoare de anumite tulburări mintale, este considerată superioară celor care preferă să se arunce în pioșenie si credință.

Deși este un început pentru un nou val de literatură, Spovedania unui preot ateu, este un eșec atât literar cât și de bun gust – superioritatea celor care și-au dat seama că suntem singuri și fară ajutor asupra celor cărora încă mai păstrează o urmă de reflecție spirituală este nulă si lipsită de orice fel de dovadă, dar asta nu va împiedeca publicul de a se bucura de bășcălia atât de rîvnită si admirată de intelectualii de carton.

Film: Câini

By | Filme | No Comments

Ceea ce trebuia să fie doar un film obișnuit într-o seară plicticoasă a devenit o întreagă experiență cinematografică românească – un film original, care reușește extrem de bine să facă ceea ce își propune și care, cumva, evită toate clișeele unui thriller și se înconjoară de un aer plin de maturitate și suspans veritabil. La fiecare pas te face să te gândești la ceea ce urmează – totul este imprevizibil și nici măcar la final nu rămâne în tiparele obișnuite ci, lăsând totul in aer, oferă o experiență cum nici măcar filmele de renume nu îți oferă.

Scenariul aduce aminte de Cormac McCarthy și o oarecare notă de Vestul Sălbatic – atmosferă dezolantă și violență pură trecută printr-un filtru regizoral complex care îți oferă exact imaginea pe care și-o dorește – totul pare gândit până la cel mai mic detaliu, dar care nu te îngrădește, ci te lasă să te crezi liber.

Dragoș Bucur, deși omniprezent în mai toate filmele romănești, reușește de fiecare dată să fie original și să intre în caracter într-un mod verosimil – orice rol își propune îl însușește și-l transpune veritabil pe peliculă – nu ai niciun dubiu că actorul de pe ecran e altcineva decât personajul din film.

Un film reușit, spontan, care nu doar că oferă ceva nou pentru cinematografia românească, ci oferă ceva nou pentru cinema în general – unii il vor considera foarte bun, iar alții dezamăgitor – dar tocmai prin asta își arată valoarea, prin unicitatea sa.

Carte: Scrisoare către tata

By | Cărți | No Comments

L-am descoperit pe Kafka în facultate când am citit pentru prima oară Metamorfoza – cred, dacă mai țin bine minte, că mi s-a părut un pic plictisitor – erau alți autori care mi-au atras atenția mai mult, Kafka era mult prea anost pentru puștanul student la litere care credea că le știe pe toate. Au urmat America și Procesul care, din nou, nu mi-au atras atenția prea mult – erau interesante, dar parcă mai puțin pe langă ce citeam la vremea respectivă – Rushdie, Marquez și ceilalți postmoderni mi-erau mai dragi decât simplii moderni precum Thomas Mann și Franz Kafka.

Lucrurile s-au schimbat cu Colonia Penitenciară – vroiam ceva scurt care să mă țină ocupat o seară, nimic spectaculos, dar am rămas absolut uimit de poveste. O claritate ireproșabilă, o voce puternică și neagră care m-a făcut să-mi ies din starea de cititor plictisit – am citit-o cu nesaț.

Despre Scrisoare către tata am auzit tot in facultate, la un curs de literatură comparată ținut de Adriana Babeți, și țin minte ca mi-a atras atenția, doar că, din nou, ideile de atunci m-au dus spre alte lecturi și am uitat complet de scrisoarea celebră care ne-a fost atât de recomandată de profesori. Am redescoperit-o când s-a retipărit la Humanitas și am avut-o în mână – curiozitatea de atunci s-a redeclanșat. Mi s-a părut scurtă pentru o carte, dar lungă pentru o scrisoare – un alt motiv care m-a făcut să vreau sa o citesc imediat – oare ce va putea un fiu să îi spună tatălui? Suficient de multe aparent, dar oare va fi la fel de tranșantă precum Colonia Penintenciară?

Citind-o l-am redescoperit pe Kafka – după ce am citit Colonia Penitenciară am citit din nou Procesul și l-am văzut cu totul alți ochi – vocea inconfundabilă era acolo, doar că acum nu mai mergea spre absurd, ci vorbea însuși de el și familia lui – dintr-o dată am devenit spectator la un realism deloc imaginar, un realism, daca mi se va ierta, real.

Angoasa autorului e aproape perceptibilă – îi auzi durerea prin tonul vocii ce ți se rulează prin minte, devine un condamnat aflat pe patul de moarte – doar că unul care durează toată viața și nu doar câteva momente de agonie. O durere sur care l-a ros o viață întreagă – slabul fiu al tatălui puternic – acela ce nu va putea niciodata să se compare, cel căruia aripile i-au fost taiate și e forțat să nu se aventureze niciodată către soare.

Scrisoarea poate fi privită prin o mulțime de unghiuri, care de care mai interesante, dar una ramâne clară: aceea a anxietății și depresiei – a așteptării unui raspuns din partea tatălui și a stării de inferioritate care îl face să se simtă nedemn – nimic nu e un spectru mai puternic în mintea autorului. Scrisoarea insăși este dată mamei, autorul nu și-a gasit curajul să i-o inmâneze personal tatălui, iar ea nu i-o va da niciodată – marea reușită în a-și face chinuita voce auzită nu ajunge la destinatar, ne ramâne doar nouă, posteriorității, ca document al motivului din spatele celor mai importante lucrări ale literaturii moderne.