Carte: Sweet Tooth

Ian McEwan este unul din autorii pe care ii prefer atunci cand vine vorba de relaxare, nimeni nu reuseste sa imi ofere o stare de liniste si odihna asa cum o face el. Cand vine vorba de o carte pe care sa o citesc in vacanta tot timpul ma indrept catre raftul unde tin cartile lui. Romanul nu m-a dezamagit, a fost exact lectura pe care o cautam in timp ce priveam soarele desupra Mediteranei, aflandu-ma pe un sezlong in solarul unui hotel in apropeirea Barcelonei.

Cu o intriga meticulos gandita si elaborata, McEwan aduce in discutie momentul in care incerca sa devina un scriitor si, in acelasi timp, evenimentele ce se derulau in acei ani. Pornind de la povestirile pe care le-a scris si anumite elemente biografice ale vietii sale, autorul construieste un scenariu neverosimil, dar incitant, la care isi adauga propriul stil si dezvolta un roman usor, amuzant si captivant.

O femeie frumoasa, spion sub acoperire, care are o aventura cu un tanar scriitor si care incearca sa isi traiasca viata fara a fi zguduita de mentaliatea vremii, dar intr-un vesnic conflict cu ea insasi. Un personaj agreabil, care trezeste empatia si care te atrage intr-o lume plina de evenimente, sentimente si sacrificii. O lume care pare extrem de indepartata, dar care, de fapt, este istoria noastra recenta, plina de frica si un strop de nebunie. Acea spaima si nestare care a slefuit o generatie intreaga.

O carte frumoasa care merita citita doar pt elementele autobiografice ale lui Ian McEwan, care se prezinta pe sine cu umor si care reuseste sa te acopere cu atmosfera tineretii lui, un mediu familiar dar necunoscut, cu oameni normali dar speciali prin anumite trasaturi memorabile.

Carte: Inherent Vice

Intotdeauna mi-a placut Pynchon, cumva numele lui a rasunat in mintea mea, iar cand am aflat mai multe despre autor si despre romanele sale m-am adancit in ideea ca este un autor care merita citit si discutat. Nu am fost dezamagit de el, intotdeauna a gasit cate un mic lucru care sa ma fascineze si sa ma tina prins cu cartea in mana pana descopeream cat mai multe despre povestea, stilul si ideea pe care incerca sa le arunce in fata. Nu tot timpul am reusit, este pana la urma un autor extrem de complex care reuseste sa se ascunda foarte bine in spatele unor fraze, de multe ori, indescifrabile.

Am incercat de multe ori sa duc pana la capaut titanica misiune de a-i citi mare roman Curcubeul Gravitatiei, dar de fiecare data m-a pierdut, nu puteam continua. Dar asta nu a stirbit cu nimic dorinta de a descoperi mai multe despre opera lui, asa ca m-am resemnat cu gandul ca nu sunt pregatit de marele roman si trebuie sa ma mai plimb o perioada prin romanele mai accesibilie si, intr-o zi, voi fi pregatit pentru a-l descifra in totalitate.

Inherent Vice este considerat unul din cele mai usoare romane ale lui Pynchon, dar este si cel mai dezamagitor. Un inceput interesant este lasat de izbeliste si nostalgiile si nevrozele lui Pynchon umplu restul romanului facandu-l dens si plictisitor. Ori a tintit prea sus si a pus in ceata ceva extraordinar, ori si-a pierdut, acum la sfarsitul carierei, acel ceva care il facea sa fie cel mai mare romancier experimentalist american.

Romanul nu e prost, dimpotriva, este plin de referinte istorice si culturale si creeaza o atmosfera care capteaza interesul, problema majora a romanului e ca nu arunca in fata nimic nou, doar reia la nesfarsit temele generale ale lui Pynchon si le molfaie fara chef pana devin fara gust si fara sens. Intersul cititoruluie este pus la incercare, rabdarea este un element cheie pentru a duce la capat un astfel de experiment, iar la final devine clar ca rabdarea si interesul nu au ajutat cu nimic, romanul nu are nicio finalitate.

Stilul este acelasi, personajele la fel, autorul nici nu mai are sens sa mentionez. E un roman politist scris de Pynchon, asta ar trebui sa spuna tot. Sau nimic. Undeva intre dezamagire si regurgitare, fara prea multe ifose. Totul este remestecat intr-un alt context, care nu pare atat de diferit. Inca mai am de asteptat, sau poate incerc din nou marele roman. Problema acum e ca poate il inteleg si e fel de dezamagitor.

Film: Cloud Atlas

Initial nu credeam ca filmul va reusi sa portretizeze fidel cartea, mai ales avand in vedere ca romanul este foarte complex si anumite instante necesita un volum de munca imens pentru a le explica vizula intr-un mod in care sa ramana fidel ideii romanului. Spre suprinderea mea, regizorii nici nu au vrut sa pastreze linia romului in film ci au creat de la zero un alt mod de a explica viziunea lui David Mitchell.

Daca romanul era format din mai multe povestirii legate intre ele, filmul nu doar ca pastreaza fragmentarea povestirilor dar fragmenteaza si povestirile intr-un mod extrem de ingenios si reuseste creeze ceea ce Mitchell nu a reusit: o tranzitie intre povesti care sa fie imperceptibila la nivelul simturilor si creeaza sentimentul unei continuitati mult mai clara si interesanta.

Filmul a avut parte de 3 regizori (2 din ei au creat Matrix) si fiecare isi aduce aportul la poveste intr-un mod original si contopirea povestilor este extrem de bine realizata, reusind sa creeze o serie de imagini pline de simbolism aducand un aport de calitate si intelegere romanului. Este una din foarte rarele ocazii in care filmul nu concureaza (sau ruineaza) cu romanul ci ii aduce o continuare care ofera o mai buna intelegerea a ideilor prezentate in opera de arta.

Carte: Atlasul norilor

Un experiment literar extrem de interesant care a reusit sa ma captiveze extrem de tare la fiecare pagina. O poveste construita din alte povesti mai scurte care se contopesc una in cealalta intr-un mod misterios si plin de forta. Fiecare poveste vine cu alte personaje si alt stil, construind astfel un peisaj special si atragator.

Naratiunea se plimba dintr-un colt in altul incercand sa contopeasca in ea totul, David Mitchell vrea sa creeze un roman in care totul sa se regaseasca si cititorul sa se piarda in multitudinea de fete, voci si stiluri. La prima impresia pare destul de simplu si direct, dar avansand in poveste descoperi o cu totul alta lume, un paradis si un infern in acelasi timp trecand prin diverese etape ale constiintei umane. Povestea trece de la trecut la prezent la viitor si inapoi intr-un mod unic extrem de savuros si plin de emotie. Jucandu-se cu idei vechi si noi, autorul creeaza o umanitate care cu greu poate fi descrisa in cuvinte.

Exista idei cautionare, care se ne ofere o imagine a ceea ce pot deveni greselile noastre, dar este si un monument in fata indarjirii si curajului care sunt atat de specifice conditiei umane. Mitchell ne blestema, dar ne si binecuvanteaza – fresca omeneasca construita de el devine un manual al suprevietuirii si al vietii din toate timpurile. O carte fantastica care, intr-un fel, este sortita esecului doar prin prisma faptului ca incearca prea tare sa incorporeze prea mult, dar care este plina de acea verba a literaturii care inca fac cititul o adevarata placere.

recitiri de weekend

15 carti interesante

Arta poeziei: Pablo Neruda

10 romane de care nu ai auzit niciodata

O lume fara carti

Penita lui Hitchens: Oxford’s Rebel Angel

Carte: Sageata timpului

Mai mult un experiment literar decat un roman, cartea lui Martin Amis este un tur de forta care vrea sa aduca in evidenta, intr-un mod interesant, o anumita perioada si, in acelasi timp, sa lanseze critici la adresa unei societati care oricat s-ar vrea de echilibrata, de fapt, nu este.

Povestea este spusa in ordine invers cronologic. Personajul isi incepe viata cand moare si merge inapoi catre nastere, oferind astfel un sir de situatii comice cum ar fi mersul la toaleta, activitatea sa de doctor, sau relatiile sale amoroase.

Desi stilul executiei este intr-adevar interesant si in anumite momente hilarul pare sa fie elementul cheie al romanului, povestea ascunde o situatie mult mai dureroasa, o mica parte a istoriei noastre care va ramane o pata neagra si indiferent cat incercam sa o eradicam ea va ramane acolo ca o lectie dureroasa din care trebuie sa invatam mereu.

Probabil elementul cel mai interesant este naratorul, captiv in mintea personajului principal a carui viata se deruleaza invers el este inconstient de cum arata viata normala asa ca ia de bun ceea ce vede: doctorii i-au bandajele de la oamenii bolnavi si dupa aceea ii lasa sa stea cateva ore in sala de asteptare, oamenii iau produse din gunoi si le duc la magazin ca sa ia bani pe ele, etc. Astfel, printr-o minte noua anumite elemente cheie ale vietii si ale istoriei capata un cu totul alt sens.

Despre Jaime Lannister

Pornind de la articolul acesta am incercat sa-mi pun si eu intrebarea, dar intr-un mod usor diferit: ce sentimente trezeste personajul Jaime Lannister cititorului? Si anume: mie.

La prima vedere Jaime este un ins detestabil si sunt suficiente motive pentru a crede una ca asta. De la faptul ca arunca un copil mic pe fereastra, relatii incestuoase cu sora sa, regicid si, bineinteles, faptul ca este exact opusul personajului cel mai indragit din roman sunt elemente cheie in faptul ca personajul nu trezeste decat sentimente negative. Faptul ca personajul indragit, Eddard, moare la sfarsitul primei carti iar Jaime este in continuare in viata sustine in continuare aceleasi ganduri legate de personaj.

Urmarind firul povestirii, Jaime este prezentat intr-o alta lumina. Este un frate iubitor si un om care are o constiinta, incearca sa salveze diferite personaje pe care in mod obisnuit nici nu le-ar fi bagat in seama. Are o anumita etica si inteligenta, si este mai mult decat capabil de a-si da seama de ce se petrece in jurul lui. Tot ce credem despre el in prima parte incepe sa se destrame in partea a doua, Jaime isi regaseste constiinta. Greu de spus daca din cauza faptului ca isi pierde bratul, mana cu care isi manuieste arma, deci – prin asociere – spiritul de luptator, sau poate este un personaj care ii trezeste o urma de compasiune. Poate Tyrion ajunge in inima sa, avand in vedere ca il elibereaza desi este convins ca el este responsabil de moartea fiului sau. Sau poate este vorba de o femeie, una care nu are calitatile fizice ale surorii sale dar recupereaza din plin prin alte calitati morale.

recitiri de weekend

Mortii familiei: Song of Solomon by Toni Morrison

Arta teatrului: Harold Pinter

Arta poeziei: T. S. Eliot

Arta fictiunii: Nadine Gordimer

Penita lui Hitchens: Visit to a Small Planet

Carte: Hollywood

Sunt multe ipostaze in care poti sa ti-l imaginezi pe Bukowski, dar nu ca pe o parte a Hollywood-ului; cel putin eu nu as fi putut sa il vad in aceasta postura, asa ca am foarte doritor sa citesc cartea care relata experientele lui in randul producatorilor, actorilor si tuturor celorlalti oameni ai industrei filmului.

Dupa cum stiam, Buk nu se prea simte foarte confortabil in jurul oamenilor, prefera singuratatea duhnitoare de alcool care ii ofera acea durere care il propulseaza in fata tastaturii, unde poate sa-si verse otrava si ura, dar sa si alunge singuratatea cu ajutorul cuvintelor.

E remarcabil faptul ca oamenii din toate clasele sociale il iubeau pe singuraticul autor, multi actori si producatori si-ar fi dorit sa lucreze cu el, multi regizori si-ar fi dorit un scenariu scris de el, unul chiar si-a dorit un scenariu scris de el despre viata lui, despre lunga linie de betii si nopti pline de literatura, foame si pizde.

Desi a devenit scenarist la Hollywood, Bukowski nu si-a pierdut deloc farmecul personal, nu a devenit un alt om doar pentru ca avea mai multi bani. O casa si un BMW nu au fost suficient sa il altereze pe Bukowski in nici un fel, talentul sau a aramas la fel de crud si puternic, a continuat sa scrie poezii, sa bea si sa urasca falsitatea.

Desi e mai mult o mica opera autobiografica, Hollywood e mai degraba un manual, un mod in care unul din extrem de putinii artisti adevarati ne spune cum sa ne comportam in fata faimei si banilor, modul in care putem sa ramanem cine suntem si sa nu ne vindem sufletul pentru iluzia unei vieti fra griji. Multi au de invatat de la marele Hank Chinaski.

Film: 25th Hour

Desi nu pot sa spun ca este un film extraordinar de original, pot spune ca e un film cu o distributie extraordinara, modul in care actorii isi imprima pe fata sentimentele personajelor este cu adevarata maginific. La un moment dat in film ajungi sa nu-ti mai dai seama ca te uiti la un film, ai impresia ca urmaresti o particica de realitate. Scena din baie este un adevarat tour de force, un mod unic de a prezenta viziunea unui personaj, cu siguranta unul din cele mai bune momente in cinema pe care le-am vazut vreodata.

Unele scene sunt destul de neverosimile, dar filmul compenseaza cu un scenariu bine gandit si faptul ca ofera o doza consistenta de realism pe langa. Un alt aspect care nu multumeste este faptul ca desi au suficiente momente, personajele secundare nu sunt conturate intru totul, existe elemente cheie care lipsesc din prezentarea lor, ceea ce e suparator dar cumva amplifica neverosimilitatea voita a povestii.

Ca un rezumat: filmul e bun, cu actori excelenti, cu un scenariu superb si un regizor care nu are nevoie de cuvinte de lauda, dar are anumite elemente care il fac sa fie lent si greoi, are o apasare puternica care nu captiveaza, poate deveni plictisitor, mai ales daca este privit la un moment necorespunzator.

Dacian