Probabil cel mai controversat film al anului 2012, Django Unchained explora prin viziunea lui Quentin Tarantino Sudul American de dinainte de razboiul civil. Un film violent cu un scenariu care te va cutremura si o interpretare absolut impresionanta, mai ales din partea lui Christoph Waltz, Jamie Foxx si Leonardo DiCaprio.
Ca filmul e violent se stia inca de cand s-a auzit numele regizorului, lui Quentin Tarantino ii plac filmele violente si le face bine, fara exceptie. Toata filmele lui Tarantino mi-au placut, de la cel mai mic la cel mai mare. Omul stie cum sa spuna o poveste, stie cum sa te tina in suspans si in astepare, iar asta e unul din lucrurile care il fac un mare regizor. Aceeasi senzatie am avut-o si la Django, desi stiam la ce sa ma astept dupa toata tevatura prin presa, tevatura creata si de Spike Lee dar si de Tarantino insusi prin modul lui necomercial de a face reclama la un film. Dupa cateva minute de privit relaxat povestea m-a prins, simteam cum ma imping in fata, sa vad mai bine, sa observ detalile fine ale acestei capodopere.
Desi controversa vine din partea portretizarii rasiale ale filmului, trebuie sa recunosc ca mi s-a parut un film foarte echilibrat. Nu a fost un surplus de nimic (poate doar de sange, un pic) care sa te faca sa consideri filmul deranjant. Actiunea, limbajul, drama, interpretarea personajelor, durata scenelor, pasul in care e filmat, toate au un echilibru pe care rar mi-a fost dat sa il vad la un film. Sa nu mai vorbim cat de distrativ a fost ca nu am simtit cele mai bine de 2 ore jumate ale filmului. I-a iesit si de data asta, ce sa mai…
Pe langa cele enumerate mai sus trebuie sa mai adaug si coloana sonora care a fost fara doar si poate lucrul care mi-a placut cel mai mult la film. A fost superba. A fost exact ce avea nevoie acest film, acel mix de sunete care aducea un plus violentei si suferintei portretizate in film. Nici acum nu-mi revin cat de bine a fost aleasa muzica si ce efect puternic a avut asupra vizionarii filmului.
Ca minus as adauga finalul. Un pic prea sangeros si ultimele scene au fost facute de dragul de-a le face. Nu era nevoie de asemenea scene ridicole. Chiar si bucuria de la final mi s-a parut un pic deplasata, adica era normal sa fie fericiti, doar erau din nou impreuna, dar filmul a tintit mai sus, povestea nu era doar despre ei doi ci despre mult mai mult. Sclavia nu se incheiase la sfarsitul filmului (asa cum se incheiase razboiul la finalului lui Inglorious Basterds, desi fictional) si cred ca era nevoie de o doza de “vindication” un pic mai mare. In plus, mentorul sau murise, avea pe constiinta viata unui om care a murit in chinuri sfartecat de caini. Desi ii razbunase intr-un fel sau altul, nu cred ca a fost tocmai realista atitudinea lui. Poate cer prea mult dar la cat de realist a fost portretizata gandirea oamenilor din timpul acela se putea pastra o seriozitate mai mare la sfarsit.
Pe final nu am decat sa termin cu o recomandare de a vedea filmul, este extraordinar. Desi finalul nu este neaparat pe placul meu, restul filmului este impecabil si chiar va avea un efect asupra privitorului. Nu e nevoie de atata discutie asupra violentei vizuale si auditive, si nici cea a dreptului rasial de a portretiza un adevarat holocaust, filmul face dreptate atat genului cinematografic cat si acuratetei istorice (in limitele bunului simt, desigur) si doza de echilibru pe care Tarantino reuseste sa o transpuna pe ecran este cu adevarat ceva special.
Citind o carte de memorialistica a lui Hemnigway, pe langa notiunea de foame si lipsa de incredere in propriul talent (lucruri care se gasesc din plin la toti autorii care s-au perindat prin Paris in perioada aceea) am descoperit ceva care atunci a fost o mare problema iar astazi ea nu mai exista.
Comentarii recente