O nuvela de Gabriel Garcia Marquez scrisa inainte de Un veac de singuratate si probabil una din cele mai reprezentative scrieri ale maestrului columbian al literelor.
Faptul ca in nuvela se pomeneste de colonelul Aureliano Buendia ma face sa cred ca aceasta nuvela a fost o inspiratie pentru marele sau roman, insa nu despre colonelul Buendia este vorba aici, ci despre alt colonel, tovaras cu Buendia in razboiul de 1000 de zile.
Pe alocuri trateaza acelasi subiect ca aici insa, bineinteles, sunt numeroase diferente. Colonelul asteapta in fiecare zi pensia ce i-a fost promisa de guvern insa nu are cine sa-i scrie, el asteptand zadarnic postasul care nu ii va aduce nimic.
Pe langa faptul ca este sarac lipit mai are si nevasta bolnava de astm si sufera dupa pierderea baiatului sau, ucis de fortele armate. Singura ocupatie a colonelului este cocosul fiului sau care este recunoscut de toata lumea ca fiind cel mai bun si de la care se asteapta performante mari la luptele cu cocosi.
Colonelul trece printr-o incercare grea, dura si, din pacate, foarte realista, este batran, sotia sa este bolnava, fiul i-a fost ucis, statul de la care are asteptari mari si care ii datoreaza multe nici nu isi mai aminteste de el si toata puterea ii sta in cocos, care, spera el, il va salva de la aceasta terifica umilinta, el va fi cel care ii va aduce respectul si banii cuveniti. Insa nu e asa, pe zi ce trece cresterea cocosului este o povara, el nemaiavand bani sa aiba grija de el si desi este ajutat sa il creasca de prietenii fiului sau nevasta sa ii cere sa il vanda sa faca rost de bani ca sa poata sa traiasca.
Punctul culminant (si concluzia) il gasim la sfarsit cand desi este evident ca marele cocos este o sarcina mult prea grea pentru el si batranetile sale, colonelul gaseste in el singura salvare ce i-a mai ramas, in ultimele randuri intelegem ca si-a luat adio de la fiul sau, de la pensia, de la ajutorul statului, de la ajutorul prietenilor sai si s-a dedicat intru totul cocosului, el reprezentand unica sansa palpabila de salvare.