Gânduri

Stau. Ganduri imi inunda mintea, soarele imi bate pe chip si imi amorteste simturile, vantul iti zburleste parul si imi ofera o senzatie de liniste. Linistea e distrusa de baietii de liceu care joaca fotbal in spatele meu. Mingea zboara peste gard. Cainii din curte latra la trecatori, dar la noi nu. Noi nu suntem a timpului astuia, noi suntem de altundeva, nu apartinem.
Deschizi ochii si zambesti dar dupa 3 secunde zambetul ti se schimba, nu mai e zambetul tau. Trebuie sa pleci. Trebuie sa revii la viata ta, sa revenim la viata noastra, la oamenii care sunt din timpul corect si ne obliga si pe noi sa fim in timpul lor. Nu vad ca noi nu suntem ai lor? Ca noi nu vom fi niciodata acolo unde vor ei sa fim? Nu.
Te vad ca pe un sonet de Shakespeare, diferit fata de tot ce este pe lumea asta. Poate sunt poezii mai frumoase, mai bine scrise, mai bine gandite, mai profunde, mai sentimentale, dar niciunul nu e mai adevarat, niciunul nu te face sa simti poezia mai bine. Dar sonetele lui Shakespeare nu sunt in timpul asta, sunt din alt timp pentru alt timp. Nu ne intersectam cu el, chiar daca am vrea.
Esti suparata. Trebuie sa pleci, ma gandesc la cealalta, ne gandim la vara. Ce va fi? Unde ne vom intalni cand drumul nu va mai fi acolo? Vom sti sa ajungem acasa? Nici nu stiu unde e acasa, nu stiu ce mai inseamna cuvantul ala, nu mai are sens si nici logica, devine doar un cuvant dintr-o lume cufundata in bezna in care se loveste de alte cuvinte la fel de oarbe. Ochii iti stralucesc, imi vad chipul in ei. Incerc sa rad dar parca n-as vrea. Nu merit.
Ne ridicam. Incepem sa mergem spre despartire. Gandurile noastre sunt un flux continuu, nu pot fi oprite; si totusi sunt. Cineva imi cere un foc. Nu stie sa puna piedica. Il ajut. Mergem mai departe. Ajungem la semafor. Pana aici. Ne sarutam, ne promitem unul altuia ca vom vorbi, ca totul va fi bine. Plecam. Dupa zece pasi ma intorc sa te mai vad o data. Deja ai telefonul scos din geanta si suni pe cineva. Nu mai esti cu mine, esti deja in lumea cealalta; a timpului lor.

S-a anuntat laureatul premiului Nobel pentru literatura al anului 2009. E Herta Muller. S-a nascut in Romania (intr-un sat din Timis, in care, suprinzator, locuieste bunicul meu si alti membri ai familiei mele) dar a plecat in Germania prin ’87.
Deja se bate toba in targ ca trebuie sa o adoptam, sa o numim a noastra. Nu-mi place. Nu e a noastra, nu a scris in romana, Romania nu o reprezinta, s-a departat de tara noastra, nu a fost niciodata o romanca, doar s-a nascut aici. Dar nu asta e lucrul cel mai deranjant.
Cel mai suparator lucru e ca Romania a pierdut sansa sa fie descoperita pe harta literara a lumii. Laudele le va lua literatura germana si cam atat. Romania va trebui sa astepte multi ani pana cand comisia Nobel se va gandi sa ofere premiul unui scriitor roman care apoi sa poata declansa pofta globului pentru literatura romana.
Mircea Cartarescu, Stefan Agopian, Gabriela Adamesteanu si altii sunt numele care ar trebui sa ne incante atunci cand vorbim de literatura romana si nu o asa-zisa scriitoare care inca nu s-a demonstrat in totalitate, a carui opera majora nu a fost scrisa decat foarte recent, nu a trecut testul timpului asa cum ar fi trebuit. Lumea o asemuieste cu Elfriede Jelinek, o alta scriitoare de limaba germana care a castigat premiul Nobel si mai toata lumea spune ca a fost o dezamagire, ca nu a meritat. Asa se va intampla si acum.
Asta e situatia: s-a oferit premiul unui autor care nu a dovedit un mare talent, cel putin nu in comparatie cu ceilalti asa-zisi nominalizati. Autori precum Philip Roth, Thomas Pynchon, Don DeLillo, Cormac McCarthy, Milan Kundera, Amos Oz etc. au dovedit o impresionanta forta literara care trebuie recompensata cu laurii recunostintei mondiale.
O mare dezamagire este subiectul scrierilor Hertei Muller. Din nou vom auzi si retrai acele stupide si odioase intamplari vazute intr-un subiectivism extremism a perioadei comuniste. Oameni care nu pot trai in prezent, care nu pot accepta realitatea curenta. Oameni care refuza sa se reinventeze, sa se regrupeze, sa formeze noi realitati, noi grupuri, noi teme, sa refaca o cultura uitata, sa creeze o cultura noua, sa invete sa uite si sa nu mai traiasca in trecut.
M-am saturat de toti scriitori care se cred supravietuitori pentru ca au putut trai in Romania comunista. Au trait milioane de oameni in ea si nu ii vad cerand recunoastere. De ce majoritatea au plecat in perioada ’84-’89? De ce au plecat atunci cand timpurile erau grele din punct de vedere economic? De ce nu au plecat cand s-a instaurat comunismul? Atunci cand si-au dat seama ca nu vor mai avea libertate de exprimare? Si acum, dupa ’90 toti se declara supravietuitori al unui dezastru, desi multi au plecat si nu au trait greul. Dupa razboi multi eroi se arata…
Imi pare rau pentru Romania, imi pare rau pentru organizatorii premiului Nobel, imi pare rau pentru cei care asteapta adevarate valori si adevarate revolutii literare atunci cand vine vorba de laureatii premiul Nobel. Imi pare rau ca sunt dezamagit, din nou.
Sper sa ma insel, sper sa fie totul altfel de cum il vad eu, dar ma indoiesc. Am trait sa vedem ca existam pe harta, dar nu vom vedea recunostinta de care avem nevoiesi pe care o meritam, nu se vad oamenii care conteaza cu adevarat, adevaratele valori vor ramane inchise in celulele uitarii, recunostinta fiind doar a celor care refuza sa deschida ochii.