A inceput o adevarata manie legata de cartea lui Yann Martel si adaptarea sa pentru ecran de catre Ang Lee, asa ca am hotarat sa arunc o privire si sa vad ce este atat de fabulos legat de o povestire ce parea la inceput foarte neverosimila si genul de literatura pe care nu prea o bag in seama din cauza subiectului care ma lasa destul de rece.
Am descoperit un roman bine scris, cu imagini vii si un stil care te prinde si te tine acolo, povestea are lipsuri si metatextualitatea lasa mult de dorit, se vrea ceva grandios care raspunde la niste framantari existentiale dar, de fapt, ofera o versiune foarte subiectiva asupra acestor framantari si nu raspunde la nimic.
Unii ar fi, si sunt, foarte incantati de povestea unui adolescent indian prins intr-o barca impreuna cu un tigru bengalez in mijlocul Pacificului, bazandu-se doar pe o forta exterioara pentru a suprevietui si a trece cu bine peste acest nefericit eveniment. Dar, de fapt, nu prezinta decat o poveste care e foarte neverosimila si care da acea iluzie de vis, care ofera prea putine detalii, iar cand le ofera iti dai rapid seama ca povestea nu e prea bine inchegata. Pe langa situatia exceptionala, autorul mai adauga si alte cateva elemente care fac povestea sa fie o gluma.
Poate sunt un pic drastic, mai ales cand vine vorba de o incercare de a arata lumii ca Dumnezeu exista si ca este prezent tot timpul in vietile noastre, o astfel de opera de popularizare a religiei intr-o era in care noua generatie incepe sa se departeze tot mai mult de spiritual este de laudat, dar modul in care prezinta faptele si, mai ales, modul de a alege niste inchipuiri si sentimente mult prea extreme nu face decat sa ofere romanului un aspect de comedie.
Dramatizarea extrema a situatiei, elementele spirituale si metatextuale aruncate pe ici si colo si, bineinteles, marea descoperire de la sfarsit nu imi dau impresia decat ca autorul se vrea serios si incearca niste trucuri ieftine pe care un cititor experimentat nu va trece niciodata cu vederea. Pierderea legimitatii naratiei este, din punctul meu de vedere, iminenta si nu va duce decat spre o pierdere a mesajului.
La final suntem lasati cu 2 povesti suntem obligati sa alegem si, ma bucura acest fapt, alegerea nu este atat legata de carte si povestire cat este de propriul nostru eu si singurul lucru care va face o diferenta este propria noastra viziune asupra mesajului din roman. Inteleg ca s-a vrut o mare descoperire si o apologetica a anumitor elemente religioase si spirituale dar nu a convins, mesajul este prea prost evidentiat si ideea din spatele romanului nu face decat sa confirme: un stil minunat, o poveste proasta, un mesaj care putea sa fie grandios dar, din pacate, nu este.
De fiecare dată cînd deschid o carte de Charles Bukowski simt cum un fior îmi trece prin coloană şi îmi oferă o senzaţie de disconfort; trupul mă anunţă că voi primi o lovitură, mintea mi se goleşte şi se pregăteşte pentru derularea incontrolabilă a fascinantei vieţi a unui personaj pe care literatura este, înca, prea mică şi prea nepregatită să-l venereze: Henry Chinaski îşi incepe povestirea. Rece, crud, simplu – te aruncă într-o lume pe care nu vrei să o vezi cu adevărat; micimea noastră în faţa vieţii care ne doboară şi ne striveşte fără să-şi fi dat vreodată seama că am avut tupeul să spunem că, de fapt, noi am trăit este prea evidentă şi prea dureroasă.
Cînd ne gîndim la fizica teoretică ne imaginăm o lume suprarealistă populată de electroni, găuri negre, supercorzi, Big Bang, sisteme fotovoltaice şi, bineînţeles, acceleratorul de particule de la Geneva. Cînd vine vorba de fizicieni ne imaginăm acei oameni cu barbă în sacouri din tweed cu coatele peticite; oameni care vorbesc o limbă secretă în care se ascunde secretul omenirii, o limbă inaccesibilă muritorilor de rînd, plină de ecuaţii matematice care o protejează şi îi oferă acea învaluire de mister de care are nevoie pentru a le oferi fizicienilor reputaţia de genii absoluţi.
A spune ca unii oameni au trait cu adevarat o viata unica, plina de aventuri si de intamplari care de care mai interesante si mai dramatice, e putin spus. Exista printre noi adevarati piloni ai istoriei care in timpul vietii lor au trecut prin mai multe lucruri decat putem citi intr-o carte de istorie. Unii din acei oameni este Neagu Djuvara.
Romania, inca de la prima vedere, pare un pic diferita, parca ceva la ea nu corespunde imaginii pe care ar trebui sa o aiba. Adica este o tara europeana, cu oamenii cu scoala, cu institutii, cu istorie, cu farmec, etc. Si totusi ea are ceva anume care sare in ochi: ceva nu e in regula. Dar ce? Nu iti vine din prima, poate nu iti vine deloc, poate pur si simplu observi ca e diferita si nu stii de ce.
Una din cele mai iubite nişe ale literaturii, cea a romanelor de suspans, a fost dintotdeauna aproape exclusiv americană. Autori precum Dan Brown, John Grisham, Tom Clancy sau James Patterson ne-au obişnuit cu viziunea lor asupra ceea ce înseamnă suspans; din nefericire, Hollywood-ul a îndrăznit să îi încurajeze şi astfel percepţia cititorului a intrat pe un făgaş în care dacă nu eşti un spion/professor/detectiv/poliţist/avocat american nu prea ai valoare ca personaj de roman de suspans. Dar iată că undeva în ţările nordice, unde nu se întamplă mare lucru (sau poate avem o percepţie greşită despre locaţie ca şi despre limba în care sunt scrise romanele sau despre profesia personajului principal) un jurnalist suedez a scris o trilogie care nu doar că poate concura oricînd cu orice bestseller de pe piaţa, dar chiar umileşte apariţiile precedente.
Într-o lume hipertehnologizată care se află într-un flux continuu de dezvoltare nu ne-au mai rămas multe portiţe de ieşire atunci cînd e vorba de credinţă; fie alegem varianta bisericii şi a sfinţilor care au făcut-o ceea ce este, fie mergem pe mîna ştiinţei şi a oamenilor care de-a lungul timpului au dezvoltat teoriile care astăzi ne explică aproape tot despre lumea înconjurătoare.
Comentarii recente